Category — Uncategorized

La Curtea Constituţională, Iulia Motoc a formulat opinie separată la anularea despăgubirilor morale pentru deţinuţii politici

Opinie separata publicata in Monitorul oficial nr. 860 din 22 decembrie 2010 (http://www.moficial.ro/2010/0860.pdf)
“Imi exprim dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi:
Consider că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum a fost formulată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
1. În primul rând, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de către Ministerul Finanţelor Publice, se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate, şi anume la imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite de instanţele de judecată, în valoare de până la 600000 Euro. Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici reprezintă o problemă de legiferare, care este de competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, aşa cum rezultă din art.61 alin.(1) din Constituţie.
2. În al doilea rând, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art.41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispoziţiilor Convenţiei, precum şi a altor daune nemateriale. (A se vedea Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României, paragr.29 şi Hotărârea din 10 noiembrie 2004 pronunţată în Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, paragr.25). Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragr.29). Criteriul general invocat de instanţa de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi încălcarea Convenţiei, cum este în speţă, atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatul Unit al Marii Britanii).
3. În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, invoc din nou fundamentul juridic şi etic al Legii nr. 221/2009 conţinut în motivele emiterii acestui act normativ şi efectele reparatorii ale acestuia. Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr.1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismului comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (Cf. Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006, pentru condamnarea regimului comunist din România,Vladimir Tismăneanu şi alţii, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile articolelor 504 si 505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. In condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăseşte aplicarea acestor articole.
Aceasta Rezoluţie a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului ca „diferite ţări din Europa Centrala şi de Est” au adoptat masuri de „decomunizare” incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum şi de Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”.
Cel mai recent document oficial care se ocupa cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009, Declaraţia cuprinde o Rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării masurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.

4. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bunuri” priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Series A no. 70, p. 23, § 48), precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi Alţii împotriva Belgiei, Series A no. 332, p. 21, § 31, Hotărârea pronunţată în Cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr.1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX, Hotărârea pronunţată în Cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC], no. 39794/98, ECHR 2002-VII, § 69, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunţată în Cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr.1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. (a se vedea, Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
5. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, consider că acesta este la latitudinea instanţei de judecată, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 28 mai 2002 în Cauza Beyeler contra Italei, a acordat cea mai mare sumă de despăgubiri de până acum, în valoare de 1300000 Euro, proprietarului unei galerii de artă, cu titlu de compensaţii pentru pictura „Portrait of a Young Peasant” a lui Vincent Van Gogh.

Am formulat opinie concurenta citata deja pe juridice.ro si o opinie separata la declarerea ca neconstitutionla a Legii 221/2009Imi exprim dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi:
Consider că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost formulată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
1. În primul rând, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de către Ministerul Finanţelor Publice, se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate, şi anume la imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite de instanţele de judecată, în valoare de până la 600000 Euro. Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici reprezintă o problemă de legiferare, care este de competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, aşa cum rezultă din art.61 alin.(1) din Constituţie.
2. În al doilea rând, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art.41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispoziţiilor Convenţiei, precum şi a altor daune nemateriale. (A se vedea Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României, paragr.29 şi Hotărârea din 10 noiembrie 2004 pronunţată în Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, paragr.25). Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragr.29). Criteriul general invocat de instanţa de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi încălcarea Convenţiei, cum este în speţă, atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatul Unit al Marii Britanii).
3. În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, invoc din nou fundamentul juridic şi etic al Legii nr. 221/2009 conţinut în motivele emiterii acestui act normativ şi efectele reparatorii ale acestuia. Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr.1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismului comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (Cf. Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006, pentru condamnarea regimului comunist din România,Vladimir Tismăneanu şi alţii, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile articolelor 504 si 505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. In condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăseşte aplicarea acestor articole.
Aceasta Rezoluţie a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului ca „diferite ţări din Europa Centrala şi de Est” au adoptat masuri de „decomunizare” incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum şi de Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”.
Cel mai recent document oficial care se ocupa cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009, Declaraţia cuprinde o Rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării masurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.

4. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bunuri” priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Series A no. 70, p. 23, § 48), precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi Alţii împotriva Belgiei, Series A no. 332, p. 21, § 31, Hotărârea pronunţată în Cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr.1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX, Hotărârea pronunţată în Cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC], no. 39794/98, ECHR 2002-VII, § 69, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunţată în Cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr.1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. (a se vedea, Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
5. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, consider că acesta este la latitudinea instanţei de judecată, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 28 mai 2002 în Cauza Beyeler contra Italei, a acordat cea mai mare sumă de despăgubiri de până acum, în valoare de 1300000 Euro, proprietarului unei galerii de artă, cu titlu de compensaţii pentru pictura „Portrait of a Young Peasant” a lui Vincent Van Gogh.

Judecător
Profesor universitar doctor
Iulia Motoc

Iulia Motoc la reuniunea Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale
Tip: Comunicat de presă
Data: 15.12.2010
Iulia Motoc, membru în Agenţia Europeană pentru Drepturi Fundamentale, a participat, în perioada 14-15 decembrie 2010, la reuniunea board-ului Agenţiei Uniunii Europene de la Viena.
Agenda Boardului Agenţiei a inclus o analiză a problemelor discriminării si drepturile persoanelor vulnerabile, cu accent pe crearea unui cadru european pentru soluţionarea problemei minorităţii Roma.
Iulia Motoc, judecător al Curţii Constituţionale, a fost numită în această Agenţie începând cu anul 2010.

Informaţii suplimentare
Agenţia Europeană pentru Drepturi Fundamentale a fost înfiinţată la data de 15 februarie 2007 şi cuprinde un membru independent din fiecare stat membru UE, persoană care are înalte responsabilităţi publice sau private în domeniul drepturilor omului.
Mai multe informaţii privind Agenţia Europeană pentru Drepturi Fundamentale sunt disponibile la http://www.fra.europa.eu/fraWebsite/home/home_en.htm.

Le Conseil de sécurité adopte trois résolutions marquant la normalisation de l’Iraq

Le Secrétaire général Ban Ki-moon avec le Vice Président américain Joe Biden avant la réunion du Conseil de sécurité consacrée à l’Iraq.
15 décembre 2010 – Le Conseil de sécurité a adopté mercredi trois résolutions sur l’Iraq portant sur l’adhésion du pays au régime international de non-prolifération et de désarmement, la liquidation du programme “pétrole contre nourriture” et le règlement des dernières questions en suspens avec le Koweït. Selon le Secrétaire général de l’ONU, Ban Ki-moon, ces décisions symbolisent la normalisation du statut de l’Iraq dans la communauté des nations.

« Aujourd’hui nous reconnaissons le chemin parcouru par le pays dans les domaines clés pour parvenir à cette journée qui marque la normalisation de son statut dans la communauté des nations », a déclaré mercredi le Secrétaire général de l’ONU devant le Conseil de sécurité réuni pour une séance historique présidée par le Vice Président américain Joseph Biden, dont le pays occupe en décembre la Présidence tournante du Conseil de sécurité.

Au regard des progrès accomplis par l’Iraq dans le soutien au régime international de non–prolifération et dans le respect des traités de désarmement et des autres instruments internationaux pertinents, le Conseil de sécurité a décidé dans une première résolution « de lever les restrictions concernant les armes de destruction massive, les missiles et les activités nucléaires civiles ». Ces restrictions avaient été imposées en 1990 après l’invasion du Koweït par le régime iraquien de Saddam Hussein. Le Conseil a également demandé « instamment » aux autorités du pays « de ratifier dans les meilleurs délais le Protocole additionnel à l’Accord de garanties généralisées et le Traité d’interdiction complète des essais nucléaires ».

Dans une seconde résolution, les Etats Membres ont décidé de la « cessation des dernières activités » du programme “pétrole contre nourriture” qui permettait à l’Iraq de vendre du pétrole en échange de biens humanitaires malgré les sanctions internationales.

Dans une troisième résolution, le Conseil a décidé de mettre fin d’ici au 30 juin 2011 aux dispositions organisant le Fonds de développement pour l’Iraq, qui avait été créé par en 2003 pour répondre aux besoins humanitaires du peuple iraquien. Il a exhorté les autorités iraquiennes à remplir rapidement les dernières obligations que le pays doit assumer envers le Koweït pour le règlement pacifique des différends régis par le Chapitre VII de la Charte des Nations Unies.

Dans une déclaration lue par M. Biden, le Conseil de sécurité a également réaffirmé son plein soutien à la Mission d’assistance des Nations Unies pour l’Iraq (MANUI) dans son rôle d’aide aux populations et dans son action de renforcement des institutions démocratiques et de facilitation du dialogue pour la réconciliation nationale.

« Le nouveau gouvernent sera confronté à de nombreux défis pour garantir une stabilité et des opportunités à tous les Iraquiens. Il devra notamment normaliser les relations entre Arabes et Kurdes sur les zones disputées et garantir la protection des minorités, notamment des Chrétiens. Il devra aussi gérer la production pétrolière et effectuer des progrès pour le retour des réfugiés et des déplacés internes. Le nouveau gouvernement devra également améliorer les relations de l’Iraq avec ses voisins et la région », a souligné le Secrétaire général de l’ONU.

« Mon message au peuple d’Iraq est le suivant : vous avez trop souffert trop longtemps. Je rends hommage à votre résilience. Il y a aura encore des obstacles dans le futur. Mais vous êtes détenteurs de la sagesse et avez la capacité de les surmonter », a conclu Ban Ki-moon en soulignant que les Nations Unies continueraient d’être à leur côtés en tant que partenaire impartial.

News Tracker: autres dépêches sur

Iulia Motoc

Anti-antiamericani pe urmele lui Tocqueville

Bernard-Henri Lévy, American Vertigo. Traveling America in the Footsteps of Tocqueville, Random House, 2006.

Pe scena imensa de la New York Public Library, Tina Brown si Bernard-Henri Lévy dezbateau, la sfîrsitul lunii ianuarie, ultima carte a eseistului francez: American Vertigo. Traveling America in the Footsteps of Tocqueville (”Calatorie în America pe urmele lui Tocqueville”). Un public de aproape o mie de persoane, în majoritate europeni, a oferit una dintre putinele primiri pozitive ale cartii în Statele Unite. A doua zi, o recenzie devastatoare aparea în New York Times, ziar care da printre altele si tonul vietii culturale americane. Acesteia i-au urmat alte recenzii de la negativ viscerale la negativ moderate, cu exceptia a una sau doua publicatii.

Fara îndoiala, Lévy nu este un autor simpatizat, în special din cauza excesului de mediatizare care i-a atras în Franta o serie de anecdote si ridiculizari acum foarte populare si în America. Un repros mai profund formulat de criticii sai si preluat acum aproape în unanimitate de presa americana este acela ca toate cartile filosofului contin foarte putina filosofie. Aceiasi critici recunosc însa ca majoritatea problemelor pe care le-a analizat de-a lungul celor treizeci de ani de prezenta pe scena intelectuala franceza si mondiala nu pot fi ignorate. Începînd cu una dintre primele lui carti, care marcheaza despartirea unui fost elev a lui Althusser de intelectualitatea comunista si socialista franceza, Barbaria cu chip uman, si încheind cu ultimele publicate (Réflexions sur la Guerre, Le Mal et la fin de l’Histoire si Qui a tué Daniel Pearl), interventiile sale au curajul de a fi împotriva gîndirii majoritare. Ancheta asasinarii ziaristului american, evreu de origine, Daniel Pearl, în Pakistan, precum si reactiile sale anterioare, critice fata de anti-americanismul intelectualitatii franceze si europene, i-au determinat pe cei de la Atlantic Monthly sa-i propuna lui Lévy o calatorie în America pe urmele lui Tocqueville.

Dupa o luna de critici la adresa cartii sale, Lévy pare a nu le întelege si se apara cu nu mai putin ironizatul “I love America”, iar presa americana se întreaba care va fi influenta cartii si cît va dura. Autorul se declara un “anti-antiamerican”, care doreste sa repuna în discutie cliseele asociate astazi anti-americanismului în Europa (vestica), dar si în lumea araba, America Latina si anumite regiuni ale Asiei. Rezultatul este prezentarea unei Americi pe care nici unul dintre comentatorii cartii nu o recunosc. În primul rînd, i se reproseaza lui Lévy ceea ce lipseste din carte: nu exista nici o descriere a business-ului si a culturii muncii - doua dintre caracteristicile fundamentale ale societatii americane de astazi. În al doilea rînd, e acuzat ca subiectul cartii tine mai degraba de o abordare jurnalistica, nu intelectuala sau filosofica. Pe Bourbon Street în New Orleans, “orasul francez” a lui Tocqueville, lui Lévy i se pare ca atît spiritul francez cît si cel al jazz-ului sînt eclipsate de numarul si diversitatea marginalilor si de degenerarea tinerilor si chiar a copiilor. Compara muzeul baseball-ului din Coopertown, orasul lui James Fenimore Cooper, cu o biserica si crede ca fervoarea americana pentru baseball a atins limitele unui fenomen religios. Deplînge indiferenta americanilor fata de moartea oraselor lor, de neimaginat în Europa - Buffalo, unde au trait doi dintre presedintii SUA, Cleveland si chiar Detroit, unde contempla fatadele cazute ale caselor si acoperisurile disparute. Nu gaseste nimic schimbat la comunitatea de mormoni din Salt Lake City, fata de vremea în care Tocqueville a trecut pe acolo, în 1831. Mall-ul Americii din Minneapolis, al doilea ca marime din lume, cu toata acumularea de false bunuri si dorinte, cu oamenii care îsi doresc sa petreaca aici cele mai importante momente ale vietii, îi pare un semn al sfîrsitului de lume, chipul animal al umanitatii la sfîrsitul istoriei, cum spunea Kojcve. Discuta cu Warren Beatty si, cu toata admiratia pe care i-o poarta, nu se poate împiedica sa-l vada ca o componenta a unei civilizatii de oameni artificiali, împaiati, ca rezultat al multiplelor si diferitelor operatii estetice devenite obligatorii. Observa falsificarea mecanismelor de memorizare, care determina o manie oarba a colectionarii si a constructiei de muzee acolo unde nu este cazul. Obezitatea e simbolul suprem al Americii, nu numai cea fizica, des criticata de clasicii anti-americanismului, dar si cea politica, sociala sau financiara, care face societatea sa gliseze în lipsa de masura, în hybris. Portretul Americii facut de Lévy pare mai crud pe alocuri decît cel pe care faimosii sai inamici declarati anti-americani îl formuleaza.

Care este identitatea americana astazi? Lévy se întîlneste cu Huntington, pe care îl critica nu numai pentru influenta negativa a cartii sale despre conflictul dintre civilizatii, dar si pentru recenta Who we are - dedicata identitatii americane, carte pe care o considera excesiv de antiminoritara, chiar xenofoba. Dupa aceasta întîlnire, identitatea americana i se pare amenintata de excesiva fragmentare a diferitelor comunitati, desi recunoaste ca aceasta fragmentare si diversitate este una dintre caracteristicile perene, care au asigurat vitalitatea societatii americane. Nici una dintre acuzele de “mesianism”, “fundamentalism” sau “neoconservatorism”, vehiculate de antiamericani, nu i se pare fondata lui Lévy. El continua sa aiba încredere în forta intelectualitatii americane, desi pare surprins de pozitiile de dupa 11 septembrie ale lui Michael Waltzer, care poate întelege justificarea torturii, chiar si ale lui Fukuyama sau Huntington - pozitii ale unei intelectualitati care nu a experimentat totalitarismul nici în forma sa fascista nici în cea comunista.

În 2001, Larry Sindentop, filosof oxfordian, publica o carte - Democracy in Europe - în care analiza integrarea europeana de astazi prin prisma filosofiei politice a lui Tocqueville. Cartea a devenit rapid o referinta în domeniu, stîrnind în acelasi timp importante controverse. Sa fie acesta destinul lui Tocqueville?

Pe 3 decembrie, Beranard Henry Lévy a sarbatorit 20 de ani de infiintarea revistei ” La Règle du jeu”. Denumit inca filosof pentru ratiuni care raman putin cunoscute, BHL reprezinta un rock-star al vietii intelectuale franceze. Dincolo de aceste caracterizari, BHL este uneori un jurnalist important.Una dintre ultimele sale cartii care mi-au placut este cea consacrata lui Daniel Pearl.
Reproduc aici sarbatorirea a douazeci de ani : Anniversaire de la Règle du Jeu : les dessous de la fête

C’est Milan Kundera qui est arrivé le premier, juste après Catherine Clément, dans le Café de Flore encore désert où les 12 garçons, avec leurs grands tabliers noirs traditionnels, attendaient derrière un sobre buffet chargé de vin et – anniversaire oblige – de champagne.
Il avait annoncé qu’il ne resterait qu’un quart d’heure et qu’il refusait les photographes. Pris par la conversation avec Yann Moix, la vedette de la revue et avec Philippe Sollers, son voisin de couverture blanche chez Gallimard, il est finalement resté deux heures et s’est laissé, de guerre lasse, mais avec amusement, prendre en photo.
Sont arrivés ensuite, presque ensemble, Jean-Claude Milner, Mazarine Pingeot ainsi que Christine Angot qui a signé une des contributions importantes du numéro anniversaire.
Marc Lambron et Nicole Wisniak se sont installés sur une des banquettes rouges pour observer le ballet des arrivants.
Idem pour le couple culte de la littérature française, Catherine Millet et Jacques Henric qui ont pris la même banquette, mais au premier, et n’en bougeront pas de la soirée.
Alexandre Adler, minci, et accompagné de sa femme, Blandine Barret-Kriegel, est également arrivé très tôt et, comme ils se sont connus à Normale Sup, Bernard-Henri Lévy et lui s’appellent « mon petit camarade » – à la façon de Sartre et de Nizan.
Bousculade à l’apparition de Roman Polanski, “coaché” par Danièle Thomson et Pascal Bruckner.
Il est très ému, Polanski, de voir enfin en chair et en os la compagnie de jeunes gens qui l’ont soutenu pendant le temps de son incarcération : d’abord, bien entendu, Yann Moix qui fut le premier, avec Lévy et Finkielkraut à prendre fait et cause pour lui et dont l’auteur du Pianiste confie qu’il a aimé La Meute ; mais aussi Maria de França qui a mené la bataille ; et puis, autour d’elle, Gilles Collard, Patrick Klugman, Raphaël Haddad, Albert Sebag, Justine Hallard, Guy Konopnicki, David Gakunzi, Patrick Mimouni, tous les autres – sans oublier notre webmaster, Patrick Fabre.
Affolement des photographes quand arrive Alain Delon, droit sorti de son “Guépard” et une moto l’attendant pour aller au Journal de 20h sur France 2. Conversation de Delon avec Angot, puis avec Eliette Abecassis et Laure Adler. Puis de Delon avec le Professeur de médecine Frédéric Saldmann dont l’épouse, tout de blanc vêtue, et très belle, se voit proposer un rôle par Luc Bondy dans sa prochaine pièce de théâtre.
Puis Bernard-Henri Lévy présente Delon à Jean-Baptiste Descroix-Vernier qui a quitté sa péniche d’Amsterdam pour l’occasion et dont nos lecteurs savent tout ce que lui doivent notre site ainsi que les combats que mène celui-ci.
“Tiens, tu es là, toi aussi, quelle joie!” a-t-il alors lancé à Xavier Niel, coincé dans le sas d’entrée du Flore avant que lui, Descroix-Vernier, ne le fasse entrer, au forceps, dans la grande salle du Flore déjà bondée. Avant cela, la belle Emilie Le Bon les a fait sortir sur le trottoir et a fait, avec son téléphone portable, la photo « historique », et unique, des deux rois français du net.
Il est 19h20. Jean-Claude Fasquelle a renoncé à entrer mais Nicky, sa femme, a fait une percée, emmenée par Denis Bourgeois et Cyrille Chevrillon. La blogosphère est dignement représentée par David Abiker, Emery Doligé, Jean-Baptiste Soufron. Miroslav, le maître des lieux, essaie encore, mais sans conviction, de driver ses serveurs qui tentent de circuler, tel des voltigeurs empêchés, avec leurs plateaux de verres de champagne,
Mais, coup de théâtre. On vient annoncer à Bernard-Henri Lévy l’arrivée de Simone Veil dont le monde politique murmure qu’elle sort de moins en moins mais qui est bel et bien là, heureuse, radieuse, accompagnée de son fils, l’avocat Jean Veil, et de son mari, Antoine. Elle évoque le lancement de la revue, il y a tout juste vingt ans, ici même, au Flore – est-ce que François Mitterrand n’était pas passé, à l’époque, à l’improviste ? Maria de França, notre rédactrice en chef, lui propose de lui descendre un exemplaire du numéro anniversaire, stocké au premier étage. L’ancienne présidente du Parlement européen, avec la courtoisie des très grandes dames, répond que non, elle préfère y monter elle-même et grimpe, comme une jeune fille, l’escalier en colimaçon trop étroit. Patrick Bruel la croise dans l’escalier et l’embrasse. Puis Jorge Semprun, arrivé avec Florence Malraux, échange quelques morts sur la nouvelle « crise de la conscience européenne ».
Le monde de l’édition arrive en force. L’équipe Grasset, d’abord, Elodie Deglaire, Antoine Boussin et Bruno Clerc en tête, sans qui le numéro (changement de format, papier spécial, photogravures diaboliques) ne serait jamais sorti. Olivier Nora devise avec l’autre Olivier (Orban). Manuel Carcassone et Christophe Bataille complotent avec Olivier Cohen qui est venu avec Geneviève Brisac et est sans doute (avec Laurent Dispot) le plus vieil ami de BHL puisqu’il l’a connu en hypokhâgne, à Louis-le-Grand. Caroline Fourest est avec Fred Vargas. Jean-Paul Enthoven avec Pascal Bruckner. Frank Nouchi, crinière de fauve et visage de boxeur, semble songeur. Justine Lévy chuchote quelque chose à Philippe Delaroche : Jean-Marc Roberts, l’éditeur de Justine, observe. Thierry Ardisson et Marc-Olivier Fogiel se réconcilient dans le froid du trottoir: bien obligés, car il y a la queue, pour entrer, jusqu’aux Deux Magots et au-delà – quelle hérésie !
Laurent Joffrin arrive avec son épouse, précédé de Marc Semo, et suivi du président de SOS Racisme Dominique Sopo et de son ex-président Malek Boutih.
Laurent Joffrin est directeur de Libération. Mais la vraie question qui, se pose, à cet instant, est : quel est le patron de presse qui manque dans le joyeux chaos qui commence de remonter, car il faut bien faire de la place, vers le premier étage ? Il y a là, en effet, le directeur du Point, qui est l’hebdo où officie Bhl. Christophe Barbier, le directeur de l’Express, avec son éternelle écharpe rouge et, à son bras, une très jolie jeune fille. « Qui c’est », demande Hertzog ? Sa femme, répond Lévy. Voici Jean Daniel qui croise Jacques Julliard. Claude Perdriel qui vient de perdre Denis Olivennes mais qui semble plus jeune et gaillard que jamais. Jean Nouvel que Jacques Martinez a toujours soupçonné Bhl, parce qu’il ne le voit jamais qu’à La Colombe d’Or, de prendre juste pour un bon copain de vacances. Là, Lévy se fâche : « arrête ! j’ai compris, à la fin, que le Prix Pritzker est le Prix Nobel des architectes !»
Il y a PPDA, venu avec son frère, le nouveau patron de France-Culture, Olivier Poivre d’Arvor, « le meilleur qu’on ait eu depuis très longtemps » souffle Philippe Starck au directeur de Critique, Philippe Roger, lui aussi vieux compagnon de Bernard-Henri Lévy.
Jean Lacouture, pape non des medias mais du rugby est arrivé très tôt mais reste très tard afin de trouver le moment de féliciter Lévy sur son dernier papier sur le rugby. Valérie Toranian est là, avec qui nous menons, ainsi qu’avec François Sergent de Libération, le combat pour Sakineh. Et aussi Etienne Mougeotte, le directeur du Figaro. Et l’AFP, venue en force, avec forces photographes, cameramen, etc. Coup de téléphone d’Arnaud Lagardère qui veut parler à Bernard-Henri Lévy car s’annulant à la dernière minute because, encore, affaire Olivennes mais que remplace le cogérant du groupe, Pierre Leroy qui passera la soirée à discuter archives littéraires en général, et IMEC en particulier, avec un Olivier Corpet très en verve. Mais Bernard-Henri Lévy a disparu. On le cherche. On ne le trouve pas. Normal. Il s’est planqué dans les cuisines pour discuter tranquille avec une très vieille copine, Claire Stamback, qu’il a connue à 18 ans, et qui était la meilleure amie de sa première épouse, Isabelle Doutreluigne, la maman de Justine.
Maurice Szafran, le directeur de Marianne, est là et bavarde avec Carole Bouquet et Marie Martinez. Jean-Luc Hess et Philippe Val arrivent en force mais doivent rester une demi-heure sur le trottoir, avec Paul Audi, Claude Askolovitch, Joseph Macé-Scaron, Abbas et Pauline Jaber, Guylaine Brousse dite Libellule, avant de pouvoir entrer. Idem pour Nicolas Demorand qui a commis l’erreur de sortir fumer une cigarette et ne peut plus rentrer, expliquant à son complice et ami Mathieu Tarot ainsi qu’à la compagne de celui-ci, Hélène Fillières, que la RDJ est en train de devenir une “AFP des droits de l’homme” – et que c’est bien.
Thierry Ardisson est toujours là, qui croise Catherine Barma.
De même qu’Olivier Jay, directeur du Journal du dimanche et qu’Eric Fottorino, le directeur du Monde, qui tente de faire un aparté avec Pierre Bergé et Xavier Niel, les deux nouveaux proprios du journal, mais on ne s’entend plus.
François Samuelson vient alerter BHL que Vincent Lindon est bloqué dehors et que les photographes lui foutent les boules. BHL sort, dans le froid, dépoitraillé, considérant, sans doute, que c’est la moindre des politesses compte tenu de la qualité de ses invités. Il fait bien car arrivent, sur ces entrefaites, Monique et Jack Lang qu’il fait entrer en jouant des coudes avec un art de rugbyman soft – n’est-ce pas, Jean Lacouture ? Puis Félicité Herzog et Serge Weinberg – émissaires de Laurent Fabius ? Puis, encore, Lionel Jospin et son épouse Sylviane Agacinski – profitant de la voie ouverte pour les premiers. Sylviane propose à Laurent-David Samama, Philippe Boggio et Pascal Bacqué un dossier spécial sur les divers aspects de la « marchandisation du corps ». Lionel crée un embouteillage dans l’escalier en discutant avec Patrick Mille qui lui explique qu’il a un poster de lui dans sa cuisine et que cela se verra dans l’adaptation de Mauvaise Fille qu’il prépare pour le cinéma.
Soudain, la machine s’emballe encore: une belle fille, Russe, droit sortie d’un roman de Pouchkine, bouscule le ministre Bruno Lemaire qui, d’instinct, cherche l’œil des caméras qui ne le regardent plus.
Une autre jolie fille s’approche de Kundera qui ne la reconnaît pas.
Umberto Eco roule comme un tonneau dans l’escalier où la huitième attachée de presse d’un hiérarque du P.A.F le prend pour un manga transalpin.
Un jeune écrivain plein d’avenir mord l’actrice qui le sépare d’un futur Nobel plein de passé.
Gabi Gleichman, arrivé de Stockholm pour l’occasion, et « conseiller de la direction » de la Revue, est très courtisé : ne dit-on pas qu’il rédige des « notices » ( ?), à ses heures perdues, pour le jury Nobel de littérature ?
Un dragueur, qui usurpe l’identité d’un Tycoon canadien, en profite pour obtenir le numéro de téléphone d’une fille qui, elle-même, prétend être la sœur jumelle de Julia Roberts.
Patrick Mille parle cinoche avec Xavier Beauvois, déjà sérieusement éméché.
Yamina Benguigui et Elsa Zylberstein, idem (cinoche, pas éméchées).
France Roque explique à Kristina Larsen, l’âme des Films du Lendemain, que c’est Lévy qui devrait remplacer Olivennes au Nouvel Obs.
Et ainsi de suite, à l’infini, tandis qu’un million de pixels fixent dix millions de regards, cent millions de sourires, autant de bisous, de paniques et d’extases qui, dès demain, seront « Wikileakées » par l’envoyé spécial de Julien Assange, lui-même présent – quoiqu’invisible. O Debord, ô Cioran, qu’en dîtes-vous ?
Nouvelle bousculade. C’est Simone Veil qui part, mais aussi Laurent Fabius qui arrive, suivi de François David. Aparté de lui, Fabius, avec Lévy et Descroix-Vernier. Que peuvent-ils bien se dire se demandent David Kessler et Veronique Cayla, ex et future futurs remplaçants de Jérôme Clément à la tête d’ARTE ? Catherine Nay a son avis sur la question. Arielle Schwab, la directrice de l’UEJF, venu en force, en a un autre. Tilla Rudel a le sien. Mais voici Alain Sarde, qui salue Roman Polanski, et qui lance à la cantonade, plus sphinx que jamais, un sonore : « on a tout compris ».
Surgit François Bayrou, cornaqué par l’ancien journaliste Philippe Lapousterle : longs et mystérieux conciliabules avec Fred Vargas qui fait enfin la connaissance de Maria de França avec qui elle parle de ses innombrables voyages au Brésil et du soutien que la revue lui a apportée dans l’interminable affaire Battisti.
Marin de Viry et Sylvain Bourmeau se disent qu’ils seraient aussi bien là que, respectivement, à Ring et à Mediapart.
Le Professeur Baulieu, accompagné de Simone Harari, parle de ses recherches avec le Professeur Saldman puis avec Jean-Baptiste Descroix-Vernier : du sponsoring dans l’air ?
Antonin Lévy, le fils de Bernard-Henri Lévy, par ailleurs ami de Marin de Viry, arrive – en retard. Il est accompagné d’Aurelia Charar qui vient de remporter le concours Transfuge de la Nouvelle. Il bavarde avec sa sœur, Justine. Puis avec ses confrères Georges Kiejman, Hervé Témime, Olivier Cousi, Jean-Michel Darrois. Ainsi qu’avec Francis Spizner, l’avocat de la famille de Ilan Halimi, sous le charme de Christine Orban et Diane de Mac-Mahon. Est également là Thierry Lévy, vieux compagnon de son père – lequel prend le numéro de téléphone d’une jolie fille que Gilles Collard vient, sous un prétexte fallacieux, de lui mettre dans les bras.
La bousculade devient indescriptible. Françoise Bettencourt, la vraie, celle de “l’affaire Bettencourt” apparaît, flanquée de son mari, Jean-Pierre Meyers, mais, sous son bonnet, personne ne la reconnait, sauf peut-être Ariane Chemin qui a suivi l’affaire pour l’Obs. De toute façon les photographes ne peuvent plus travailler. Ils voudraient bien, mais ils ne peuvent plus. Pas assez de place. Pas assez de recul. Alexis Duclos, compagnon de Bosnie et autres barouds de Bhl, finit par ranger son boitier et par évoquer avec Alexis Lacroix et Jackie Mamou, le patron de Urgence Darfour, le dernier voyage qu’il a fait avec Lévy et Hertzog, en 2007, dans le Darfour ravagé. Même chose pour Carole Mathieu et Thierry Humbert, les auteurs de Autopsie d’un massacre, qui avaient peut-être dans l’idée de faire des images mais qui ne sortent même pas leur matériel.
Ça tombe bien. Lévy prend la parole. Il raconte les combats de la revue, à commencer par celui pour la Bosnie auquel La Règle du Jeu première période, grâce, en particulier, à Gilles Hertzog, puis à Joelle Habert qui fut, pendant les deux dernières années de la guerre, en 1994 et 1995, la rédactrice en chef de la revue, s’est tellement identifiée.
Il évoque pudiquement la bataille pour Polanski devant un Polanski ému qui confiera à Arielle Dombasle, après le discours, un sobre: « Bernard-Henri est devenu un vrai ami ». Il parle aussi du numéro-anniversaire coordonné par Donatien Grau. C’était une idée de Jacques Martinez, explique-t-il. Nous avons écrit une petite lettre à quelques uns des plus grands écrivains, plasticiens, musiciens, architectes du monde en leur posant juste une question: « notre revue a vingt ans; comment voyez-vous, non pas les vingt années écoulées (celles-là, nous les connaissons, puisque nous les avons en partie faites) mais les vingt prochaines ? ». D’où ce beau numéro où l’on retrouve, entre maints autres, et sous une couverture ornée d’une aquarelle de Martinez, Woody Allen, Michel Houellebecq, Christine Angot, Mehdi Belhaj Kacem, Daniel Buren, Patrice Chéreau, Pierre Guyotat, Jim Jarmush, Steven Klein, Jasper Morrisson, Manoel de Oliveira, Salman Rushdie, Bob Wilson.
Lévy évoque aussi les morts : Tadeusz Kantor, Susan Sontag et, bien sûr, Philippe Muray qui fut du premier Comité de rédaction la revue, à l’époque de la rue Madame, avant de s’éloigner sur la pointe des pieds.
Arrivée de Claude Lanzmann qui, sous l’œil ahuri de Claude Arnaud, Vincent Jaury, Atiq Rahimi et François Yon, semble se réconcilier avec Philippe Sollers avec lequel il est censé être brouillé depuis l’affaire Haenel.
Marjane Satrapi discute avec Xavier Beauvois qui est aussi venu pour retrouver ses camarades de tournage du Jour et la nuit, Jean-Pierre Kalfon, Karl Zéro, Dimitri De Clercq, Arielle Dombasle et, surtout, Alain Delon.
Charles Berling arrive avec Jean-Louis Martinelli: sortie de répétition.
Armin Arefi est sombre : Sakineh ?
Philippe Tesson cherche BHL.
BHL cherche Christian de Villeneuve et Sandrine Kiberlain.
Hyppolite Girardot et Bertrand Bonello sont contents.
Micheline Mauss, Jérôme Béglé et Pascal Ouzelot ont trop chaud.
Anne Meaux a mal au dos mais, superbe, ne le dit à – presque – personne.
Florence Aebischer explique la “Fondation André Lévy” à Pierre Sainctelette, Alain Ferrari, Pierre Marquet, Valérie Solvit toute en chair et en buste – et Shlomo Malka qui ne pense qu’à sa bio de Derrida.
Yves Simon la joue : « je suis chez moi ».
Miroslav Siljegovic ne se sent plus chez lui, mais ça lui va.
Deux anciens présidents, ou quasi présidents, de France-Télévision sont là : Marc Tessier et Patrice Duhamel, que Bernard-Henri Lévy salue comme s’ils étaient toujours présidents.
Bertrand de Saint-Vincent est à l‘affût.
Michèle Cotta paraît rêveuse.
Nathalie Saint-Cricq s’amuse.
Jean-Pierre Mocky est dépassé par les événements mais, heureusement, une mannequine anglaise « venue de la part d’Olivier Zahm » lui fait la causette.
Serge et Beate Klarsfeld refont le monde – et l’histoire de l’Eglise catholique – avec Laurent Dispot et Stefano Montefiori.
Bernard Lavilliers s’emporte, pour Télé Saint-Germain, contre l’éternelle rengaine du « c’était mieux avant ». Regardez ce qui se passe ce soir, s’exclame-t-il ! Regardez ce succès de masse pour une petite revue d’intellos ! C’est la preuve que le cadavre de Sartre bouge encore.
Maurice Levy n’arrive pas à partir.
Bernard Kouchner n’arrive pas à entrer – Tilla Rudel insiste, mais il ne veut rien savoir et préfère repartir très vite.
Le pied de Jean-Paul Enthoven manque écraser celui d’une jeune fille, sans doute une amie de Justine Lévy – laquelle s’est fait voler son manteau.
Michael Levinas arrive.
Marisa Berenson s’en va.
Alain Delon a fini par sauter sur sa moto, direction France-Télévision.
Lou Doillon pointe son joli nez et s’en va.
Vincent Daret et Elie Top n’en reviennent pas qu’on s’amuse autant au pays des intellos.
Nicole Garcia tombe dans les bras de Michel Favart avec qui elle a tourné, en compagnie du jeune Bernard-Henri Lévy, dans une adaptation d’Aurélien d’Aragon, il y a plus de trente ans.
Le patron du Canard enchaîné, Nicolas Brimo, a fini de boucler son journal et fait un saut.
Nouvel aparté de Laurent Fabius mais, cette fois, avec Pierre Bergé. Celui-ci serait-il en train de lâcher Ségolène Royal pour Fabius ? Un doute quand on voit arriver Aurélie Filipetti, plutôt ségoléniste. Mais de nouveau le soupçon quand Arnaud Montebourg faut son entrée et vient discuter avec son mentor Thierry Lévy.
Jacques de Gainsbourg est saoul.
Milan Kundera est toujours là.
Le musicien Charlie Clovis, à qui la Télé-Règle du Jeu demande pourquoi il est venu, répond : « je suis venu parler à Bernard-Henri Lévy du cas de Marny, qui est en prison en Martinique – c’est-à-dire, je vous le rappelle, en France – depuis 37 ans ».
Dany Cohn Bendit discute avec Romain Goupil : les jeunes de la revue (Collard, Samama, Haddad, Grau) les observent avec un mélange de respect et de curiosité. Quelqu’un demande : « pourquoi Ségolène n’est pas là ? ». Dany répond, sous le regard entendu de Jean-Pierre Elkabbach et de Catherine Robbe-Grillet : « demandez à BHL ! ». Puis les voilà partis, Dany et BH, dans une discussion savante sur les mérites comparés du foot et du rugby. « Je suis foot comme je suis Stone », dit Dany. « Et moi, rétorque BH, je suis rugby comme je suis PC et non Mac ». Eric Ghebali et l’ambassadeur Zimeray opinent. Laurence Roblin – qui s’occupe, avec l’Américaine Liliane Lazar, du site perso de BHL – approuve l’idée que Mac et PC sont comme deux religions rivales.
Au moment où Fabius – après une dernière conversation sur le trottoir, avec Hubert Védrine et Alain Frachon, à propos, justement, de l’affaire Wikileaks – s’éclipse, c’est Bertrand Delanoë qui se pointe, précédé de Patrick Klugman et suivi de Richard Prasquier. Il est là cinq minutes. Regrette de ne pas rester davantage. Mais c’est tellement important que des laboratoires d’idées comme celui-ci existent. Petite Règle du Jeu, la Mairie de Paris te salue !
Patrick Bouchitey plane.
Bertrand Burgalat médite.
Anne Fontaine et Philippe Carcassone s’amusent.
Higelin et Lévy se réconcilient : la dernière fois qu’ils se sont vus, c’était il y a quinze ans, rue Campagne Première, devant le restaurant Natacha, en face de là où habitèrent Nancy Cunard et Aragon – et ils se sont battus, comme deux voyous, sur le trottoir.
Jean Hatzfeld boit de l’eau.
Patrick Rambaud boit de tout.
Eric Dahan observe et se dit que le temps des « Nuits blanches » est moins passé qu’il ne le croyait.
Vincent Lindon, maintenant qu’il y a moins de photographes, peut revenir et raconte à François Samuelson sa première rencontre avec Levy sur un plateau de Jacques Chancel, il y a 25 ans: « ce qui m’a surpris, dit-il, c’est l’acuité, la pénétration de son regard ; je me suis senti scruté, transpercé – je me suis dit Merde ! ». Et Lévy d’enchainer : « tu avais quoi ? 25 ans ? eh bien tout était joué ; j’ai deviné, ce soir-là, le grand acteur que tu deviendrais ».
Arrive enfin le ministre de la Culture, Frédéric Mitterrand, qui demande au directeur de la Revue de lui dédicacer un exemplaire du numéro anniversaire : on monte au premier ; on croise Fifi Chachnil et Virginie Tévenet ; un instant, dans la conversation entre les deux hommes, on croit capter le nom de Daniel Toscan du Plantier ; dans la dédicace, en revanche, on entend distinctement l’écho d’une querelle anciennes mais apparemment apaisée. Beauvois fait une imitation géniale du ministre devant un Patrick Mille qui apprécie en connaisseur. De toute façon, on danse maintenant. C’est Maria de França qui a donné le signal et toutes les filles de la revue s’y sont mises avec un DJ – Haythem Achour – qui y va à fond.
On n’a pas tous les jours vingt ans. Et peut-être est-ce quand même, après tout, le plus bel âge de la vie.

Cruciada copiilor

Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.

New York Review of Books- Alan Ryan
Tocqueville’s Discovery of America
by Leo Damrosch
Farrar, Straus and Giroux, 277 pp., $27.00

Tocqueville’s Discovery of America is lively, always interesting, and often touching. It also fills a gap in the literature that was deliberately created by Tocqueville himself. He went to America in 1831 ostensibly to study the reformed prison systems of several states, more practically to escape an awkward political situation, and most importantly to understand what democracy might mean for France by studying it in the country where it had triumphed. By “democracy,” Tocqueville meant more than political democracy: in 1831, not all white males in the US yet had the vote, and free blacks were being deprived of it; the movement for female suffrage was twenty years in the future, and the Senate was elected by the legislatures of the states, not the voters. Tocqueville meant what he called “equality of condition,” the absence of the barriers of birth and blood that were the essence of aristocratic societies.

He was not going to add to the already substantial travel literature. The very first sentence of the new Liberty Fund edition of Democracy in America tells the reader: “What you are about to read is not a travelogue”—”Ce qu’on va lire n’est pas un voyage.” By the time Democracy was published, the first volume in 1835 and the second five years later, innumerable European travelers had recounted their adventures and misadventures among the Americans. French writers in the eighteenth century had depicted a rural Arcadia, but in Tocqueville’s day they more often ventilated their dislike of American moneymaking and their conviction that so extreme a democracy was doomed to collapse in chaos. English writers specialized in being disobliging about American eating habits and the loathsome practice of chewing tobacco, with Mrs. Trollope’s Domestic Manners of the Americans causing particular offense. In his letters, Tocqueville was decidedly sharp about some of the Americans he met during his travels, including the folk hero Davy Crockett and the populist President Andrew Jackson; but Democracy is strikingly free of the hostility and snobbery of so many visitors. Nonetheless, Tocqueville’s readers are inevitably curious about the journey. Where did he go? Whom did he meet? How did he travel?

Ronald Dworkin

The results of Tuesday’s election are savagely depressing, wholly expected, yet deeply puzzling. Why do so many Americans insist on voting against their own best interests? Why do they shout hatred for a health care plan that gives them better protection against calamity than they have ever had? Or stimulus spending that has prevented a bad economic climate from being much worse for them? Or tax proposals that lower their own taxes by raising taxes on people much richer than they will ever be? Why do they vote in such numbers for the party favored by the bankers and traders who brought on the economic catastrophe?

Eight out of ten voters told exit pollsters that they are frightened by the economy; four out of ten report that their own families are still worse off than they once were. Columnists say that this explains why they turned on President Obama and deserted the Democrats. But that is not a solution to the puzzle; it is part of it. The economy is improving; private sector jobs are increasing. True, the improvement is slow—no doubt slower than everyone hoped and many people expected. But if someone has burned down your house you would not fire your new contractor because he has not rebuilt it overnight and then hire the arsonist to finish the job. Commentators say that Obama has failed to explain the value of what he and the Democratic leadership have accomplished. But he tried: he repeated his explanation all over the country. The people who voted against his policies—or simply stayed away from the polls—many of whom voted for him two years ago, must have had a reason for not listening to him now.

We must take seriously what so many of them actually say: that they feel they are losing their country, that they are desperate to take it back. What could they mean? There are two plausible answers, both of them frightening. They might mean, first, that their new government is not theirs because it is not remotely of their kind or culture; it is not representative of them. Most who think that would have in mind, of course, their president; they think him not one of them because he is so different. It seems likely that the most evident difference, for them, is his race—a race a great many Americans continue to think alien. They feel, viscerally, that a black man cannot speak for them.Obama isn’t one of them in other ways as well: in the period since he was elected it’s become clearer that he is uncomfortable with the tastes, rhetoric, and reflexive religiosity they identify as at the heart of American political culture. He tries to find his way into that culture—he speaks of “folks” in every paragraph these days—but his articulate, rational style strikes the wrong note. Many of those who voted for him before don’t like what they got. They want to take their country back by taking its presidency back, by making its leader more like them.

here is a second, equally dismaying, understanding of what they mean. All their lives they have assumed that their country is the most powerful, most prosperous, most democratic, economically and culturally the most influential—altogether the most envied and wonderful country in the world. They are coming slowly and painfully to realize that that is no longer true; they are angry and they want someone to blame.

They read every day of our declining power and influence. Our dollar is weak, our deficit frightening, our trade balance alarming. The Chinese own more and more of our currency and our debt; they, not we, have built the world’s fastest computer; and they show no inclination whatever to heed our demands about revaluing their currency or helping to protect human rights in Africa or prevent nuclear weapons in Iran. Our requests and demands are more and more ignored in foreign capitals: in Jerusalem, for example, and in congresses on climate change. Our vaunted military power suddenly seems inept: we are unable to win any war anywhere. Iraq was a multiple disaster: we could not win peace in spite of a vast expenditure of blood and treasure. Afghanistan seems even worse: we are unable to win and morally unable to quit. The democracies of the world, who once thought us the model of the rule of law, now point to Guantánamo and Abu Ghraib and call us human rights criminals.

For many Americans, losing America’s preeminence means losing the country they know. They want America to stand alone on top again; they want politicians to tell them that it can, that God has chosen us but false leaders have betrayed us. The heroes of the Tea Party made reclaiming American triumphalism the heart of their victory speeches on Tuesday night. Marco Rubio, elected senator from Florida, declared, “The United States is simply the greatest nation in all of human history. A place without equal in the history of all mankind. But we know that something doesn’t seem right.”

Rand Paul, the new senator from Kentucky, repeated the theme and tied America’s greatness to unregulated economic freedom:

Why is America great? Why are we the greatest, richest and freest country ever known to man?… America is exceptional because we embraced freedom, because we enshrined it in our documents and because we have lived and fought for the principles of freedom.
This is dangerous. History has left exceptionalism behind: the world has, fortunately, moved beyond the capacity of any single nation to dominate the rest. If Americans do not come soon to accept that, frustration will roil our politics for a long time to come.

We should fear two further consequences of the 2010 elections. A grotesque amount of money—up to $110 million—was spent on congressional campaigns by sources kept secret. Spending by outside organizations has dwarfed spending by the Republican and Democratic party committees themselves, and we can expect exponentially more spending in the much-higher-stakes presidential election to come. Those who claimed that the Supreme Court’s ruling in the Citizens United case would make little difference to our politics have been quickly and dramatically proved wrong.1

The elections also, I fear, make the appointment of new Supreme Court justices who will be effective in reversing its right-wing adventures less likely. If another vacancy occurs in the next two years, a filibuster against any even moderately liberal nominee—or, indeed, an outright defeat of such a nominee—will be likely because Republicans, who vote as a bloc, now have nearly as many votes in the Senate as Democrats. Obama will be unlikely to nominate anyone with even a tinge of a public liberal record for fear of a politically damaging defeat.

Mark Lilla

The reactions of the Republicans and Democrats to Tuesday’s historic election were a study in contrasts. John Boehner, surrounded by ecstatic supporters, moved quickly to dampen expectations, reminding the public that the President still “sets the agenda” and therefore can still be held responsible for what comes next, and tried as best he could to appear humbled rather than vindicated. Marco Rubio, the Tea Party favorite who is now Florida’s senator-elect, put the matter bluntly in a strong acceptance speech that conservative pundits are swooning over: “We make a grave mistake if we believe that tonight these results are somehow an embrace of the Republican Party.”

These two men get it: Tuesday’s massive defeat for Barack Obama was not an embrace of the Republican Party that voters had soundly rejected just two years ago. The Tea Party remains a real problem for the GOP, and it will grow between now and 2012, as the party must deliver on what it promised, and knows it can’t: without serious cuts in the fastest-growing items in the federal budget—Social Security, Medicare, and defense—about which there is no social consensus, the deficit will continue to grow in the near term if taxes are not raised, another taboo. The party will remain vulnerable, not so much from the right as from below, and will still face a roster of ill-prepared, embarrassing Tea Party insurgents running for office and threatening to throw elections to Democratic candidates, as seems to have happened in the Nevada, Delaware, and Connecticut Senate races. A Palin shipwreck looms.

Republicans take seriously the Tea Party and the quarter or more of the electorate that is sympathetic to it because they see it as a fundamentally right-wing phenomenon. They are wrong. Democrats don’t take it seriously—by which I mean, don’t try to understand and engage the passions behind it—for the very same reason. They, too, are wrong. The Democratic doxa for the past few years has been a mix of contempt (look at the misspelled signs Glenn Beck’s puppets are holding!) and economic determinism (these sorts of things happen when people lose their jobs and homes).

President Obama is no snob but he is susceptible to the latter delusion, telling Jon Stewart recently that when he saw the real economic figures provided by the Bush administration during the transition, and discovered just how bad things were, his political advisers told him to prepare to lose the midterm elections. Sage advice, though it does not follow from the fact that a stagnant economy spelled a Democratic defeat, that all the factors contributing to the defeat are a function of economics. The Tea Party is not.

Nor is it a simple right-wing phenomenon. Though those most active in the movement lean fairly right by most measures, its sympathizers among independents are a mixed lot. And what we saw in Tuesday’s election was a large-scale shift of independents, many of whom must have voted for Barack Obama in 2008. As David Chalian observed on NewsHour:

In 2006, when Democrats swept into control of the House, independents split 57 percent for Democrats…39 percent for Republicans. 2010, the exact flip—56 percent of independents went to Republicans; 38 percent went to Democrats. That right there is the biggest story of the election.
The Tea Party’s rhetoric expresses many contradictory things, but it is continuous with a forty-year trend of growing dissatisfaction with the political process, distrust of elected officials, skepticism about the effectiveness of government initiatives, worry about frayed social bonds, and the conviction that self-interested elites are running the show. Every president since Jimmy Carter has faced this nest of sentiments and the passions they provoke; only the Republicans have managed to exploit it, and since Ronald Reagan not all that effectively. The one Democrat to get it, at least in his 2.0 version, was Bill Clinton. He took the lesson from the defeat of his health care initiative and the thumping he took in midterm elections and changed course. Most importantly, he managed to get a Democratic version of welfare reform passed, which symbolically was very important for independent voters. I worry that the Obama election has put the limousine back in American liberalism and has made the Democrats forget the lessons of the Clinton years. At the moment they seem unreconciled to the fact that in democratic societies you go into elections with the nation you have, not the nation you’d wish for.
What’s particularly frustrating for someone who’s been watching the Tea Party lately is the inability of Democrats, and especially our President, to capitalize on issues where they actually have an advantage over Republicans, especially economic fairness. Many key words of our political vocabulary have been copyrighted by Republicans over the past thirty years, notably “freedom,” which was the major leitmotif of Reagan’s administrations and the label he stuck on all his foreign and domestic policies. The symbolically loaded terms that mobilized voters for the Democrats in the Sixties and Seventies—”equality” and “justice”—now drive them away; unfortunate but true.

But there is still one powerful symbol the Democrats could capture because today’s Republicans explicitly reject it: fairness. “Life isn’t fair” is a refrain you hear constantly from the right. Yet there is a strong sense in the nation today that things are rigged, especially at the top of the economic ladder, and this has only intensified since the bailouts of early 2009. The unwillingness of the Obama administration to engage in economic populism in this intensely populist age, when skepticism of “Wall Street” just keeps rising, is utterly baffling to me. This is the one area where they could get a toehold, if not with the Tea Party hardcore then with the vast numbers of independents who sympathize with it and have floated back to the Republican Party because of it.

I saw in The New York Times the day after the election a survey of election-day voters that touches on this and doesn’t surprise me in the least.2 Most responses show just how divided the nation is, except on one question: Wall Street. When asked whom they most blame for our economic troubles, 41 percent of those who voted Republican blamed Obama and 55 percent of those who voted Democrat blamed Bush. But 32 percent of Democratic voters also listed Wall Street, as did—find a seat, quick—37 percent of Republican voters. At the crucial moment last year when AIG was bailed out and bonuses were paid, President Obama let pass a golden opportunity to seize the issue of economic fairness and steal some of the right’s populist thunder. Whatever political instinct it is that tells a politician he’s got an opening, that a potent political symbol is lying there waiting to be picked up, our president lacks it. As for progressive pundits and Democratic Party leaders, they need to get out of their limousines and talk to some of those people with the misspelled signs. They’ll discover some potential allies among them.

11 novembre 2003 – Le rapport de l’ONU sur la situation des droits de l’homme en République démocratique du Congo qui vient d’être rendu public, dresse « le tableau effrayant d’une situation des droits de l’homme les plus graves au monde », tout en soulignant les progrès politiques considérables réalisés au cours des derniers mois et la collégialité régnant dans le nouveau gouvernement.
« La situation en République démocratique du Congo reste marquée par des violations massives des droits de l’homme, qui répondent toutes aux éléments constitutifs, tels que définis dans le Statut de Rome de la Cour pénale internationale (CPI), du crime de génocide, de crimes contre l’humanité et de crimes de guerre. Ces violations dressent un tableau effrayant d’une des situations des droits de l’homme les plus graves au monde », indique dans son dernier rapport Iulia Motoc qui est chargée à l’ONU de suivre et d’évaluer la situation des droits de l’homme en République démocratique du Congo.

Dans la province de l’Ituri en particulier, elle fait état de destructions systématiques et répétées de villages, accompagnées de massacres de la population, de viols, de prises d’otage, d’abus sexuels.

Les 10 et 11 juin 2003, indique-t-elle, « les milices du FNI (Front nationaliste et intégratif, lendu) ont attaqué Nioka dans le territoire de Mahagi. Selon les informations communiquées par les ONG, plus de 200 personnes sont mortes. D’autres ont été prises en otage et conduites à Rethy et soumises au travail forcé dans le camp militaire du commandant Papy Germain. Les otages étaient vendus et rachetés par leurs familles. Les femmes et les jeunes filles étaient violées et obligées à vivre en concubinage avec des militaires de Kpandruma. La paroisse de Nioka, le centre de santé, les bureaux administratifs et la centrale hydroélectrique ont été attaqués et détruits. »

De même à Fataki dans le territoire de Djugu, relate le rapport, au cours de plusieurs attaques menées par des éléments de la FAPC (Force armée populaire du Congo) et du FNI, la paroisse, les deux couvents de religieuses, l’orphelinat, l’hôpital et les écoles, ont été détruites et incendiées. Selon le Gouverneur de Fataki, avec lequel Mme Motoc s’est entretenue lors de sa visite, plus de 10 000 personnes sont déplacées de Fataki. Selon les témoignages des rescapés, un nombre élevé de civils, notamment des femmes et des enfants, ont été pris en otages et réduits en esclavage, y compris sexuel.

Au nombre des recommandations formulées, figure la nécessité de mettre fin au climat d’impunité. Mme Motoc réclame notamment l’application du décret d’amnistie pris par le Président Joseph Kabila le 15 avril 2003 qui ne couvre pas les crimes de guerre, le crime de génocide et les crimes contre l’humanité et demande que l’Assemblée nationale maintienne ces exceptions dans la loi qu’elle s’apprête à voter.

Mme Motoc souligne toutefois les progrès considérables enregistrés au plan politique dans le pays au cours des derniers mois. Elle porte un jugement très positif sur le mode de fonctionnement du nouveau gouvernement, « l’esprit collégial et de collaboration qui règne parmi ses membres (appartenant à différentes composantes politiques) deux mois après la mise en place des institutions de la transition et estime qu’il y a une volonté politique de reconstruction démocratique dans le pays.

Elle se dit confiante dans le processus de réconciliation, notant qu’il y a, « dans ce pays marqué par des atrocités, des ressources morales, des volontés et des personnalités d’exception. » En Ituri, par exemple, elle a été « profondément impressionnée par la manière dont Pétronille Vaweka, Présidente de l’Assemblée intérimaire spéciale, a déjà envisagé cette réconciliation. »

Elle souligne par ailleurs le « succès de l’opération Artémis conduite par les troupes françaises en Ituri » qui, dit-elle, a été un « modèle d’intervention humanitaire efficace menée dans le cadre du Chapitre VII de la Charte. »