Cristiana Grigore- sunt ruda cu un dintre cei mai bogati oameni din lume

Postat de iulia motoc

Sunt ruda cu unul dintre cei mai bogati oameni din lume!!!
Category: Romania — cristiana @ 2:54 am
06/23/2010
Nu-mi vine sa cred ce-am aflat, nici nu stiu cum sa reactionez. Mereu am trait cu impresia ca provin dintr-o familie modesta pana acum cand aflu ca, din contra, sunt ruda cu unul dintre cei mai bogati oameni din lume si ca originile mele sunt dintre cele mai alese. Se invarte pamantul cu mine…cine-ar fi crezut? Dar sa ma calmez si sa o iau cu inceputul…

Imi amintesc de bunicul meu care stia sa prelucreze fierul. Cand eram copil ma punea sa trag la foale pana cand metalul se inrosea si devenea gata de modelat. Ma minunam cum o bucata de fier lua forma unei potcoave, cum materia curgea si se transforma. Avea propia lui fierarie, ‘birou’ in care in unele zile lucra de dimineata pana seara. Mereu strigau oamenii la poarta; veneau sa-si programeze caii la potcovit. Avea un caiet de notite si-si planifica intalnirile, uneori cu saptamani inainte. Datorita seriozitatii cu care isi facea treaba se bucura de respectul localnicilor. Cu meseria avuta a facut avere; a cumparat pamant si a facut case si nunti la copii. Gospodar din fire, cand nu lucra in fierarie se ocupa de gradina sau de animale; ii placea foarte mult sa gestioneze resurse (bani, cereale etc.). De multe ori imi spunea de cat de multe avem noi si cat de protejati suntem fata de multe rele care se intampla in lume; nu uita sa-mi reaminteasca si cat de norocosi suntem ca avem gara de tren aproape si astfel suntem doar la o aruncatura de bat de oras. Cand era bine dispus si avea mai mult timp (mai ales iarna) imi spunea povesti (preferata lui era Tinerete fara batranete si viata fara de moarte), imi vorbea de Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si-mi recita poezii. Oamenii il stiau de Manica Tiganu’, fierarul de la marginea satului.

Ma gandesc si la bunica mea. Cand vroiam sa iau flori din cele 3 gradini pe care le ingrijeste, imi spunea ca ar prefera sa imi dea bani sa-mi cumpar de la piata pentru ca ‘e pacat de ele sa le rupi, mamaie’. Cand era tanara ducea copii din sat in la mare sa faca ‘tratament cu namol’. Apoi, pentru mai mult de 20 de ani a dus la Bucuresti (cu acelasi tren de care zicea bunicul meu) oamenii din sat cu probleme de sanatate, la prietena ei de-o viata ‘doctora Stefaneasca’. Am crescut auzind-o de oameni care s-au insanatosit, de operatii reusite, de fata-lu-nu-stiu-cine care s-a facut bine de la nu-stiu-ce-tratament. Cand ma imbolnaveam ma lua cu ea la Bucuresti. Eu ma bucuram cand veneam in capitala; mergeam cu metroul si scari miscatoare si doamna doctor Stefanescu imi facea ceai cu biscuiti si-mi vorbea foarte frumos; ca sa nu mai spun ca imi dadea mereu jucarii si cele mai frumoase haine de la fetele ei mai mari. Am crescut astfel cu costum de blugi adus din strainatate si papusa ‘negresa’ care nici nu stiu daca se puteau cumpara din Romania. Am crezut ca doamna doctor o aprecieaza pe bunica-mea pentru ca ii aducea oua, lapte si gaini de la tara; insa ani mai tarziu, am aflat ca o apreciaza asa mult pe bunica mea pentru ca e o femeie foarte desteapta si daca ar fi crescut in alt mediu ar fi avut cu siguranta o cariera de succes. Poate ca de aceea bunica m-a incurajat sa invat cat mai bine si sa devin cat mai buna. E drept ca tot ea mi-a zis sa-mi gasesc un barbat mai destept si mai puternic decat mine (posibile plangeri si reclamatii pe adresa bunicii, va rog :p). Pe bunica-mea oamenii o stiu ca Ioana lu’ Manica Fieraru’ de la Balteni.

Tata glumea cand eram mica…imi spunea sa nu cumva sa mananc ciocolata sau paine neagra ca o sa ma musc de mana, dar eu ma faceam ca nu inteleg ce zice. Ma sfatuia des sa ma alatur unor oameni mai destepti decat mine de la care sa am ce sa invat, decat sa ma simt bine fiind cea mai buna printe oameni mai putin destepti. De-asemenea, imi zicea sa nu-mi ‘fure ochii’ nimic din casele oamenilor, sa nu ‘pun mana’ pe nici un obiect oricat de mult mi-ar placea, fie si daca oamenii respectivi au si ‘pod de aur’ in fata casei. Mi-a zis mereu ca imi da el tot ce am nevoie si daca nu are se da peste cap si tot o sa am ce-mi doresc. Uneori imi spunea ca ar vinde si casa daca e nevoie doar ca sa am tot ce-mi trebuie. O spunea cu convingere si suficient de des. Am avut astfel siguranta ca (o sa) am suficiente resurse indiferent de ‘realitatea’ curenta. Cuvintelor li s-au adaugat si fapte. In ultimul an de liceu, pe cand inca locuiam in Slatina, faceam naveta la Bucuresti (exact…cu acelasi tren) ca sa fac meditatii cu o profesoara universitara, consumand pe educatie mare parte din (ne)veniturile familiei. Nu mi s-a zis ca nu se poate. Am crescut astfel fara prea multe limite si cu senzatia ca orice e posibil. Comportamentul tatalui meu ar putea fi foarte usor catalogat de unii iresponsabil, inconstient sau cel putin irealist. Indiferent de cat de dificila ar fi fost situatia, avea o incredere incredibila ca ‘las’ ca ne descurcam noi’. Oamenii il stiu ca Vica care lucreaza la uzina de-aluminiu ca sudor.

Mama este, mai inainte de toate, o femeie frumoasa si eleganta. Si nu e numai parerea mea; cand era adolescenta i s-a propus sa fie fotomodel, insa incurcata de propunere si nestiind la ce sa se astepte, a refuzat. Pe mine m-a avut cand avea doar 17 ani. La varsta aceea eu abia terminam de maritat papusa cu catzelu’. Am avut o copilarie lunga (poate cat sa o compensez si pe a ei) in care am beneficiat de multa grija; mereu a stat ‘in picioarele mele’ cat timp eu citeam si scriam de dimineata pana seara. De la mama am invatat ce inseamna corectitudinea si egalitatea; verile cand stateam la tara ea facea naveta zilnic de la oras (de-acum stiti cum). Aducea dulciuri insa daca se intampla sa fie si verisoara mea pe-acolo le impartea egal, ba chiar ii dadea ei mai mult, comportament diferit fata de ce vazusem la alte mame. De-asemenea, mi-a incurajat curiozitatile si nevoia de a fi moderna (si mondena :P) aducandu-mi la tara unde imi petreceam vacantele, reviste de adolescenti precum Bravo sau Salut (pe vremena mea astea erau :P). Prezenta ei delicata nu a impiedicat-o sa insiste sa ne mutam la oras cand aveam doar cativa ani si nici sa se transforme intr-o leoaica si sa convinga directorul scolii sa ma mute la o clasa mai buna. Cu toate astea daca ar fi doar o fraza prin care as defini-o pe mama ar fi capacitatea de a avea grija de cei din jur si de bunul public. Oamenii o stiu ca Geta lu’ Vica si femeie de serviciu.

Ma gandesc si la fratele meu care este un pic mai mic decat mine. Cat m-am chinuit si eu si mama cand era in clasa intai sa zica ‘marinar’ si nu marinel si nici marinal :). Cand eram in scoala am fost amandoi intr-o excursie pe Valea Oltului. Optional in excursie era si o plimbare cu vaporul pe Dunare. Mi-ar fi placut sa ma duc insa nu aveam suficienti bani. Atunci mi-a oferit el banii lui de buzunar. Nu o sa uit niciodata gestul lui facut cu inima deschisa. Am crescut si am urmat carari de dezvoltare diferite. El a facut scoala profesionala si apoi s-a angajat intr-o uzina care are de-a face tot cu aluminiu. Nu ne-am vazut prea des in ultimii ani, de cand eu am venit la Bucuresti, iar apoi am plecat in State. Insa de cate ori ma duc acasa parca e si mai inalt si mai frumos. Ultima data cand am vorbit cu el mi-a spus atat de multe lucruri intelepte, am fost atat de mandra de el; insa cel mai mult il admir pentru ca s-a reintors la liceu. De-abia astept sa vorbesc cu el si sa vad cum ii merge cu scoala. Pe fratele meu il cheama Emil.

Cat am fost copil mi-a fost greu sa accept ca sunt ruda cu un poctovar, un muncitor si o femeie de serviciu. Ca sa nu mai spun ca nu am vrut sa accept in ruptul capului ca sunt tiganca. Imi doream ca mama sa fi fost macar secretara, iar tata ideal cu cateva tonuri mai deschis la piele. As fi dat orice ca strabunica din partea mamei sa nu ma intrebe de vorba cand vindea seminte in fata scolii; sau macar colegii sa nu se prinda ca mi-e ruda. Ma izolam de familie si ma regaseam in cartile mele de povesti, visand ore-n sir sa am parinti adoptivi. Imi imaginam ce locuri as fi vizitat, ce lucruri as fi experimentat si cat de multe as cunoaste.

Anii au trecut si am ajuns sa am parinti adoptivi, sa calatoresc si sa vad locuri minunate, sa fiu acceptata in familii cu nume mari si vita nobila. Am avut fragmente din viata care au intrecut scene de film si care au semanat cu cele mai frumoase povesti. Am inceput sa am acces la cunoastere asa cum am visat dintotdeauna. Si vedeti voi, uneori educatia nu te face mai destept si nici mai intelept…nu face altceva ‘decat’ sa-ti schimbe perceptia. Cand am invatat despre economic development mi-am dat seama ca bunicul meu ar fi avut o cariera stralucita la World Bank, bunica-mea a fost dintotdeauna un social worker care a ajutat intr-un mod natural si spontan comunitatea ei; iar eu ii multumesc atat de mult pentru ca mi-a oferit acces la cei mai buni medici din tara. Cand am fost in Guatemala am inteles cat de mult a contat ce m-a invatat tata si cu ce ambitiii si incurajari am pornit in viata. Cand am inteles ‘the culture of serving’ in State am fost mai mandra de mama mea ca niciodata. Cand am citit despre lipsa de interes a elevilor sa-si continue studiilor, l-am admirat sincer pe fratele meu pentru motivatia de a-si termina liceul.

Departe de perfectiune, chiar si cu multe neajunsuri, familia mea este ghidata de principii si valori puternice, de dorinta de a fi respectati si integrati in societate;ai mei mi-au oferit siguranta, dar mai mult decat orice…mi-au oferit libertate si sprijin in orice am vrut sa fac. Puteam sa le spun ca vreau sa studiez sau ca vreau sa fiu vanzatoare intr-un aprozar; atata timp cat si fi fost fericita pentru ei tot bine ar fi fost. Chiar daca se bucura de ceea ce fac nu m-au impins niciodata nici spre o ‘meserie banoasa’ sau spre ceva ce ar fi crezut ei ca ar fi mai bine pentru mine. Atunci cand am picat licenta, nu mi-au zis nici macar o data ca as fi vreo proasta sau ca nu am meritat increderea lor. Ar trebui sa fii nebun sa nu apreciezi asa ceva, sa fii de-a dreptul chior sau sa ai creierul spalat de o societate cu valori pe dos.

In ce lume nebuna trebuie sa traim daca un copil refuza sa-si recunoasca parintii din cauza rasei, a functiilor sau a bogatiei materiale! Insa lucrurile s-au schimbat acum in singurul loc unde trebuia sa se produca o schimbare…in capul meu; acum nu-mi imaginez ca as fi putut sa ma nasc intr-o familie mai buna sau mai aleasa; ca atare, in nici un caz nu fac un compromis cu mine insami sau din bunatate ii accept asa cum sunt, ci in sfarsit am ochi sa ii vad cu adevarat: niste oameni valorosi si extraordinar de bogati; o bogatie care nu-ti ia ochii, dar iti cucereste sufletul, iti da aripi si te ghideaza spre dezvoltare.

Cautand in arborele meu genealogic, mergand pe firul valorilor familiei mele cu cine credeti ca am descoperit ca sunt ruda? Cu Andrew Carnegie, filantrop renumit si unul dintre cei mai bogati oameni din lume. El considera ca ‘omul care moare bogat, moare in dizgratie’; asadar a donat ‘tonele de bani’ avute in scopuri filantropice, afirmand ca ceea ce lasa mostenire familiei sunt principiile si valorile lui, acestea fiind suficiente generatiilor viitoare pentru a reface bogatia materiala. Recunosc ca dupa ce am aflat toate astea, Andrew Carnegie a devenit unchiul meu preferat!

Cu astfel de rude si trezindu-ma pe cap cu o zestre atat de bogata, nu-mi ramane decat sa fac tot posibilul sa ma ridic la standardele ‘impuse’ de familia mea.