Not only must Justice be done; it must also be seen to be done

Radu Afrim, “Cata speranta” si ” micile mele manii teatrale”

by iulia

Scriam in chestionarul lui Proust  ca unul dinte eroii mei contemporani este Radu Afrim.  Dincolo de talentul sau artistic, Radu Afrim a reusit sa prin piesele sale de teatru montate in orase mici sa reprezinte pentru comunism ceea ce reprezentau pentru postcomunism piesele lui Havel. De curand, Radu Afrim a regizat la Odeon” Cata speranta” dupa skechurile lui Hanoch Levin. Radu Afrim este regizorul care a familiarizat publicul cu acest autor. Republic aici doua texte despre Radu Afrim, unul scris de Adriana Moca si al doilea de Catalina Miciu.

Valoarea sperantei la bursa lui Afrim

Adriana Moca

Spectacolele lui Afrim deschid ferestre spre sensuri filozofice caricaturizate. Pot sa placa sa nu dar sunt recognoscibile, au taietura, croiala si « la griffe » a unui stilist deja confirmat. Afrim e creatorul unui univers care obliga kitsch-ul, grotescul, inocenta si cruzimea sa convietuiasca pasnic in speranta reconstructiei unui alt paradis. Fie el haotic, distorsionat, disproportionat, disociat. Cata speranta … nu te poti abtine sa murmuri ! « Cata speranta », scenariu pe textele dramaturgului israelian, Hanoch Levin, e pretextul lui Afrim de a pune reflectoare si glamour pe interpretarile actoricesti, unele - reconfirmari gratioase, altele - noutati suprinzatoare si notabile, la Odeon. In jurul sperantei muribunde se articuleaza acest puzzle de momente si songuri, ca o iluzie in care regizorul pompeaza energie cu paiete, intr-un cabaret cu accente tragice.

(in imagine: Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Calin Stanciu jr, Istvan Teglas)

In scenografia minimalista si adecvata propunerii regizorale, a Iulianei Valsan, ludic-oniricul se dilata/contracta in spatiul urban al unei strazi cotite spre nicaieri, spre moarte sau doar spre imaginea ei. Usi de o parte si de alta a scenei, de diferite marimi, cu lacate si flori in geam, pe care intra in bucla cate un personaj misterios. In fundal o marchiza vitrata, ecranul proiectiilor suprarealiste, alta bucla obsedanta, cu imagini nascute dintr-un Archimboldo acvatic. Strada sau scena, sau si strada si scena, dormitor sau piata, sau si dormitor si piata. Iuliana Valsan construieste hotarele acestei lumi unde ratarea rade, canta si danseaza, impodobita cu penaj negru, sub cortine sclipicios-kitschoase.

(in imagine Rodica Mandache)

In spectacolele lui Afrim, actorii au partituri generos servite. Traznite, savuroase, croite pe masura lor. Marturisesc ca am adorat-o pe Rodica Mandache in fabuloasa ei aparitie din joi.Megajoy. In « Cata speranta » actrita gaseste noi resurse in compozitia unor personaje pe care senilitatea sau singuratatea le fac si mai umane. Regret ca aici nu m-am putut bucura mai indelung de prezenta ei, esenta de feminitate prafuita, emotie si duiosie in doze aproape insuportabil de dureroase. Personajul care-si doreste sa socializeze macar pret de un ceai sau fiinta careia intreaga armata chineza ii cere sa devina comandantul suprem, sunt doua momente delicioase ale spectacolului. Antoaneta Zaharia, actrita complexa, care-l insoteste pe Afrim in multe dintre spectacolele sale, reusind de fiecare data cate o interpretare memorabila, are si aici aparitii pe cat de diferite pe atat de suculente : femeia arsa de erotism sau mama elevului, prim-balerina cabaretului sau cantareata. Despre Antoaneta Zaharia se poate spune simplu: e excelenta! Magicianul lui Ionel Mihailescu si manusile sale paietate (foarte sugestiv accesoriul de costum) e coborat parca din “La grande magia” lui Eduardo de Filippo. Hipnotic, indiferent si apatic, actorul deseneaza portretul creatorului de iluzie, cinic si interesat doar de propria creatie. Virginia Rogin – mustoasa in primul monolog ce deschide spectacolul, duce grotescul lui Afrim (cu autoironia de rigoare) la limita. Dorina Lazar, in rochia de macrameuri cu flori si papusi, danseaza pe muchie de cutit intre ridicol si tristete. Sigur, pe toti acestia, pe Pavel Bartos, Gabriel Spahiu, Liana Margineanu sau Nicoleta Lefter ii cunosti, te astepti la performante. Surpriza pe care o aduce Afrim in spectacol sunt doi tineri actori: Calin Stanciu jr (Arad) si Istvan Teglas (ce semneaza si coregrafia). Primul e actorul cu o mie de fete. De la caricatura unui copil batran sau zana parasutata in poveste pana la interpretul de rock, Calin Stanciu jr poate sa joace aproape orice varsta, orientare sexuala sau etnie. Cu expresivitate corporala si gratie desavarsite. Amandoi se impun in distributie ca personalitati distincte si fatetate.
Radu Afrim se joaca muzical, apeland la Vlaicu Golcea, mixand curente si stari, imagini si efecte, povesti si personaje. Poate ca ar mai fi putut scurta putin spectacolul. Cu siguranta va remedia si aspectul acesta, deloc neimportant pentru un public normal, ce vine la teatru dupa 8 ore (Radule, trebuie sa stii care e programul corporatistilor, ca tocmai ce le-ai dedicat « Jocul de-a vacanta) ! “ Cata speranta” e conceput pentru a deveni un (nou) hit: are umor, songuri minunate, e un muzical cu actori remarcabili. Afrim are intuitia pariurilor bune si castiga constant la bursa publicului.

(credit foto: George Dascalescu, prin bunavointa secretariatului literar al teatrului Odeon)

Mica mea manie teatrală

Catalina Miciu

Prin 2007 am văzut prima piesă semnată Afrim. Kinky ZoOne la Green Hours. La nici două zile după am văzut și Krumm, spectacol montat la Timișoara, venit în vizită la București. Și brusc ideea pe care o aveam despre teatru a dispărut ca și cum nu a fost niciodată înșurubată cu încăpățânare în mintea-mi. Da, dintr-odată și pentru totdeauna teatrul n-avea să mai fie static și plictisitor, nedătător de emoții și de gânduri ulterioare asupra subiectului. Atunci, prima oară, am stat nemișcată la dansul fetei din Krumm – era primul spectacol pe care îl vedeam și în care personajele aveau viață dinainte ca noi, spectatorii, să fim voyeuri pentru câteva ore. Și n-avea să fie singura oară când mă propteam în scaun și uitam să respir și să mă mișc.

Chestia ciudată care mi se întâmplă cu piesele lui Afrim e că nu rețin personajele. Numele lor îmi scapă, replicile lor mi se par minunate, dar nu-mi rămân în memorie decât pentru seara de spectacol. Trec prin viața mea ca un vis, fără soarta reîntoarcerii la fel, că nici un spectacol nu e identic cu cel precedent sau următor. Cu toate astea, rețin frânturi de imagini, care, amintite, mă transpun din nou în scaunul moale, tapițat cu catifea. Și stau cuminte, uimită și atentă, ca la orele de matematică din generală, la: poza de final din melodia lui Antoine din E doar sfârșitul lumii, ciorapii colorați ai fetei din Lucia patinează, tablourile cu penisuri din casa lui Herr Paul și picioarele bătrânului bătând un ritm cadențat sub pian, intrările și ieșirile din scenă ale personajelor din joi.megajoy, mișcările de deschidere a ușilor din Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, fata cu părul ca focul atârnată de gâtul polițistului în Omul pernă, omuleții din plastilină ascunși în sertarul bunicii din Plastilina, DJ-ul înfricoșător din And Bjork, of course, transformarea lui Vintilă din Jocul de-a vacanța.

De doi ani alerg după Afrim și piesele sale: Ploiești, Brăila, Piatra Neamț, București. Îi urmăresc nerăbdătoare alegerile și nu ezit să văd piesele mai mult de o dată. La E doar sfârșitul lumii, piesa cu care am rezonat cel mai mult, am fost de șase ori. De șase ori melodia lui Antoine, discuția lui Louis cu Suzanne, dansul celor doi frați pe scaun și monologul lui Louis despre regrete mi-au făcut pielea de găină și ochii mai sticloși. Omul pernă l-am văzut numai de trei ori, iar pe toate celelalte enunțate mai sus o singură dată. Nu mă plictisesc, piesa se schimbă de la o reprezentație la alta. Devine mai înceată, își pierde din savoare și vlagă. Se stinge ca un om după ce își trăiește anii de reprezentații. Dar reușește să te fascineze vizual în continuare. Asta îmi place la Afrim. Nu se demodează, te prinde, chiar când actorii își ies din mână. De aceea poate nu rețin personajele cu replicile lor, ci imaginile lor pe scenă.