I did not written yet about Haiti; just raised awerness about the confusions regarding the notion of humanitarian intervention or responsability to protect related to natural dezastres. I FB friend of mine also author Sorita D’ Este had this post:
Those of you who are regular readers of my blog will know that I don’t usually promote causes, unless I feel a particular affinity or passion for it. When it comes to natural disasters, of which there are plenty, the magical and pagan communities usually issue (like all religious communities) a request for prayers and healing for the victims, but few people actually get up and do something about it which would inconvenience them or take up much of their time.
A Fool in Haiti is one of the rare exceptions. Seani Fool, a facebook friend of mine, has decided to put his money, time and energy where his passion is and go and physically help with the work which is necessary to rebuilt a school in Haiti. You can find out more about this project by visiting http://www.afoolinhaiti.me.uk/ – please make a small donation if you can, and even if you can’t afford to you can help by helping to raise awareness of his work by passing on the link to your friends, on your own blog or other social networking.
Scriam in chestionarul lui Proust ca unul dinte eroii mei contemporani este Radu Afrim. Dincolo de talentul sau artistic, Radu Afrim a reusit sa prin piesele sale de teatru montate in orase mici sa reprezinte pentru comunism ceea ce reprezentau pentru postcomunism piesele lui Havel. De curand, Radu Afrim a regizat la Odeon” Cata speranta” dupa skechurile lui Hanoch Levin. Radu Afrim este regizorul care a familiarizat publicul cu acest autor. Republic aici doua texte despre Radu Afrim, unul scris de Adriana Moca si al doilea de Catalina Miciu.
Spectacolele lui Afrim deschid ferestre spre sensuri filozofice caricaturizate. Pot sa placa sa nu dar sunt recognoscibile, au taietura, croiala si « la griffe » a unui stilist deja confirmat. Afrim e creatorul unui univers care obliga kitsch-ul, grotescul, inocenta si cruzimea sa convietuiasca pasnic in speranta reconstructiei unui alt paradis. Fie el haotic, distorsionat, disproportionat, disociat. Cata speranta … nu te poti abtine sa murmuri ! « Cata speranta », scenariu pe textele dramaturgului israelian, Hanoch Levin, e pretextul lui Afrim de a pune reflectoare si glamour pe interpretarile actoricesti, unele - reconfirmari gratioase, altele - noutati suprinzatoare si notabile, la Odeon. In jurul sperantei muribunde se articuleaza acest puzzle de momente si songuri, ca o iluzie in care regizorul pompeaza energie cu paiete, intr-un cabaret cu accente tragice.
(in imagine: Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Calin Stanciu jr, Istvan Teglas)
In scenografia minimalista si adecvata propunerii regizorale, a Iulianei Valsan, ludic-oniricul se dilata/contracta in spatiul urban al unei strazi cotite spre nicaieri, spre moarte sau doar spre imaginea ei. Usi de o parte si de alta a scenei, de diferite marimi, cu lacate si flori in geam, pe care intra in bucla cate un personaj misterios. In fundal o marchiza vitrata, ecranul proiectiilor suprarealiste, alta bucla obsedanta, cu imagini nascute dintr-un Archimboldo acvatic. Strada sau scena, sau si strada si scena, dormitor sau piata, sau si dormitor si piata. Iuliana Valsan construieste hotarele acestei lumi unde ratarea rade, canta si danseaza, impodobita cu penaj negru, sub cortine sclipicios-kitschoase.
(in imagine Rodica Mandache)
In spectacolele lui Afrim, actorii au partituri generos servite. Traznite, savuroase, croite pe masura lor. Marturisesc ca am adorat-o pe Rodica Mandache in fabuloasa ei aparitie din joi.Megajoy. In « Cata speranta » actrita gaseste noi resurse in compozitia unor personaje pe care senilitatea sau singuratatea le fac si mai umane. Regret ca aici nu m-am putut bucura mai indelung de prezenta ei, esenta de feminitate prafuita, emotie si duiosie in doze aproape insuportabil de dureroase. Personajul care-si doreste sa socializeze macar pret de un ceai sau fiinta careia intreaga armata chineza ii cere sa devina comandantul suprem, sunt doua momente delicioase ale spectacolului. Antoaneta Zaharia, actrita complexa, care-l insoteste pe Afrim in multe dintre spectacolele sale, reusind de fiecare data cate o interpretare memorabila, are si aici aparitii pe cat de diferite pe atat de suculente : femeia arsa de erotism sau mama elevului, prim-balerina cabaretului sau cantareata. Despre Antoaneta Zaharia se poate spune simplu: e excelenta! Magicianul lui Ionel Mihailescu si manusile sale paietate (foarte sugestiv accesoriul de costum) e coborat parca din “La grande magia” lui Eduardo de Filippo. Hipnotic, indiferent si apatic, actorul deseneaza portretul creatorului de iluzie, cinic si interesat doar de propria creatie. Virginia Rogin – mustoasa in primul monolog ce deschide spectacolul, duce grotescul lui Afrim (cu autoironia de rigoare) la limita. Dorina Lazar, in rochia de macrameuri cu flori si papusi, danseaza pe muchie de cutit intre ridicol si tristete. Sigur, pe toti acestia, pe Pavel Bartos, Gabriel Spahiu, Liana Margineanu sau Nicoleta Lefter ii cunosti, te astepti la performante. Surpriza pe care o aduce Afrim in spectacol sunt doi tineri actori: Calin Stanciu jr (Arad) si Istvan Teglas (ce semneaza si coregrafia). Primul e actorul cu o mie de fete. De la caricatura unui copil batran sau zana parasutata in poveste pana la interpretul de rock, Calin Stanciu jr poate sa joace aproape orice varsta, orientare sexuala sau etnie. Cu expresivitate corporala si gratie desavarsite. Amandoi se impun in distributie ca personalitati distincte si fatetate.
Radu Afrim se joaca muzical, apeland la Vlaicu Golcea, mixand curente si stari, imagini si efecte, povesti si personaje. Poate ca ar mai fi putut scurta putin spectacolul. Cu siguranta va remedia si aspectul acesta, deloc neimportant pentru un public normal, ce vine la teatru dupa 8 ore (Radule, trebuie sa stii care e programul corporatistilor, ca tocmai ce le-ai dedicat « Jocul de-a vacanta) ! “ Cata speranta” e conceput pentru a deveni un (nou) hit: are umor, songuri minunate, e un muzical cu actori remarcabili. Afrim are intuitia pariurilor bune si castiga constant la bursa publicului.
(credit foto: George Dascalescu, prin bunavointa secretariatului literar al teatrului Odeon)
Mica mea manie teatrală
Catalina Miciu
Prin 2007 am văzut prima piesă semnată Afrim. Kinky ZoOne la Green Hours. La nici două zile după am văzut și Krumm, spectacol montat la Timișoara, venit în vizită la București. Și brusc ideea pe care o aveam despre teatru a dispărut ca și cum nu a fost niciodată înșurubată cu încăpățânare în mintea-mi. Da, dintr-odată și pentru totdeauna teatrul n-avea să mai fie static și plictisitor, nedătător de emoții și de gânduri ulterioare asupra subiectului. Atunci, prima oară, am stat nemișcată la dansul fetei din Krumm – era primul spectacol pe care îl vedeam și în care personajele aveau viață dinainte ca noi, spectatorii, să fim voyeuri pentru câteva ore. Și n-avea să fie singura oară când mă propteam în scaun și uitam să respir și să mă mișc.
Chestia ciudată care mi se întâmplă cu piesele lui Afrim e că nu rețin personajele. Numele lor îmi scapă, replicile lor mi se par minunate, dar nu-mi rămân în memorie decât pentru seara de spectacol. Trec prin viața mea ca un vis, fără soarta reîntoarcerii la fel, că nici un spectacol nu e identic cu cel precedent sau următor. Cu toate astea, rețin frânturi de imagini, care, amintite, mă transpun din nou în scaunul moale, tapițat cu catifea. Și stau cuminte, uimită și atentă, ca la orele de matematică din generală, la: poza de final din melodia lui Antoine din E doar sfârșitul lumii, ciorapii colorați ai fetei din Lucia patinează, tablourile cu penisuri din casa lui Herr Paul și picioarele bătrânului bătând un ritm cadențat sub pian, intrările și ieșirile din scenă ale personajelor din joi.megajoy, mișcările de deschidere a ușilor din Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, fata cu părul ca focul atârnată de gâtul polițistului în Omul pernă, omuleții din plastilină ascunși în sertarul bunicii din Plastilina, DJ-ul înfricoșător din And Bjork, of course, transformarea lui Vintilă din Jocul de-a vacanța.
De doi ani alerg după Afrim și piesele sale: Ploiești, Brăila, Piatra Neamț, București. Îi urmăresc nerăbdătoare alegerile și nu ezit să văd piesele mai mult de o dată. La E doar sfârșitul lumii, piesa cu care am rezonat cel mai mult, am fost de șase ori. De șase ori melodia lui Antoine, discuția lui Louis cu Suzanne, dansul celor doi frați pe scaun și monologul lui Louis despre regrete mi-au făcut pielea de găină și ochii mai sticloși. Omul pernă l-am văzut numai de trei ori, iar pe toate celelalte enunțate mai sus o singură dată. Nu mă plictisesc, piesa se schimbă de la o reprezentație la alta. Devine mai înceată, își pierde din savoare și vlagă. Se stinge ca un om după ce își trăiește anii de reprezentații. Dar reușește să te fascineze vizual în continuare. Asta îmi place la Afrim. Nu se demodează, te prinde, chiar când actorii își ies din mână. De aceea poate nu rețin personajele cu replicile lor, ci imaginile lor pe scenă.
Le Ministère Français de la Culture a accordé la prestigieuse Légion d’honneur avec le titre de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres à Norman Manea, professeur d’études européennes et de la culture à Francis Flournoy et écrivain en résidence au Bard College, dans la reconnaissance d’un “grand talent” et d’une œuvre littéraire “sans concession, vigilante, humaniste”. L’Ordre des Arts et des Lettres a été créé en 1957 par le Ministre Français de la Culture pour récompenser les personnes qui se sont distinguées par leur créativité dans le domaine des arts ou de littérature ou par leur contribution qu’ils ont apportée au rayonnement des arts et des lettres en France et dans le monde entier. Il comprend trois grades: Chevalier, Officier et le plus grand honneur, le Commandeur.
Le célèbre écrivain émigré roumain Norman Manea, membre de la faculté Bard, depuis 1989, est l’auteur de 22 volumes d’ouvrages de fiction et essais.
Parmi les nombreux honneurs, il a reçu les bourses Guggenheim et MacArthur, en France le Prix Médicis Étranger et en Italie le Prix International Nonino de littérature.
Il a été élu membre de l’Académie des Beaux-arts de Berlin.
En 2007, il a reçu l’Ordre du Mérite Culturel par le Président de la Roumanie et en 2008 il a reçu des diplômes honorifiques dans la littérature de l’Université de Bucarest et l’Université Babes-Bolyai de Cluj, Roumanie.
En 2009, il a reçu le Gheorghe Craciun Lifetime Achievement Award du journal bucarestois Observator Cultural et a reçu le prix annuel pour les lettres de la Fondation du judaïsme français.
Son œuvre a été traduite en 20 langues. Il vit avec sa femme à New York.
Œuvres traduites
Le bonheur obligatoire: nouvelles (titre original: Fericirea obligatorie), traduit par Alain Paruit et André Vornic, Albin Michel, 1991, 254 p. (Les Grandes traductions) (ISBN 2-226-05261-5)
Le Thé de Proust : et autres nouvelles (titre original: Octombrie Ora Opt), traduit par Marie-France Ionesco, Alain Paruit et André Vornic, Albin Michel, 1990, 245 p. (Les Grandes traductions) (ISBN 2-226-04028-5)
Le Retour du hooligan: une vie (titre original : Întoarcerea huliganului), traduit par Nicolas Véron, Seuil, 447 p. (Fiction & Cie) (ISBN 2-02-083296-8)
Récompenses
Prix Littéraire de l’Association des Écrivains de Bucarest en 1979.
Prix de Littérature de l’Union des Écrivains Roumains en 1984 (prix retiré par le Pouvoir communiste).
DAAD Berliner Kunstler Programm (R.F.A) en 1987.
Fulbright Fellowship (États-Unis) en 1989.
National Jewish Book Award (États-Unis) en 1993, pour son roman Despre clovni: dictatorul si artistul (Sur les clowns: le dictateur et les artistes, inédit en français).
Guggenheim Fellowship (États-Unis) en 1992.
MacArthur Fellowship Award (États-Unis) en 1992.
Literary Lion Medal de la New York Public Library (États-Unis) en 1993.
Prix Nonino (Italie) en 2001.
Prix Napoli pour la Fiction (Italie) en 2004.
Prix Lux Mundi de Radio Romania Cultural (Roumanie) en 2006.
Prix Médicis Étranger en 2006 pour le Retour du Hooligan.
Prix de la Fondation Renée et Léonce Bernheim pour les Arts, les Sciences et les Lettres en 2009, sous l’égide de la Fondation du judaïsme français.
Œuvres publiées en roumain
Povestea vorbii, 1966
Noaptea pe latura lungă, 1969
Captivi, 1970
Atrium (roman), 1974; ed. a doua, 2008
Primele nopţi, 1975
Cartea fiului, 1976
Zilele şi jocul, 1977
Anii de ucenicie ai lui August Prostul (roman), 1979; ed. a doua revăzută, 2005
Octombrie, ora opt, 1981; ed. a doua, 1997
Pe contur, 1984
Plicul negru, 1986; ed. a doua, 2007
Despre clovni: dictatorul şi artistul (un roman parabolic), 1997
Întoarcerea huliganului, ed. întâi, 2003; ed. a doua, 2006; ed. cartonată, 2008
Plicuri şi portrete, 2004
Fericirea obligatorie, colecţie de nuvele; ed. a doua, 2005
Casa melcului, colecţie de interviuri, 1999
Vorbind pietrei, 2008
Variante la un autoportret (proză scurtă), 2008
Bucureştiul este departe de a mai fi o capitală culturală. Este un oraş lipsit de orice sens, în care convieţuiesc alături de parveniţi groteşti dintr-un Balzac balcanic încă nescris, Josepk K şi Meursault. În locul în care credeai că nu se mai întîmplă nimic, sute de oameni aşteptau înfriguraţi reprezentaţiile pieselor lui Radu Afrim. Cu un reflex cunoscut “cultura corupe” reacţiile nu au întârziat. Care să fie explicaţia? Nu cumva Radu Afrim este un “element periculos” care perverteşte tineretul nostru? Mai precis îl perverteşte la noul duşman ideologic, adică la postmodernism?
O confuzie majoră în legătură cu Radu Afrim este aceea că prin tehnicile sale teatrale ar reprezenta postmodernitatea. O eroare între formă şi fond pentru descifrarea căreia nu ai nevoie decât de un elementar bun simţ şi nu de lecturi de estetică din Denis Dutton. Fundamentele teatrului pe care îl propune Afrim au fost create acum un secol. Problema este că ele sunt prea puţin cunoscute încă în România, unde există încă multe reprezentaţii teatrale de la periferia secolului trecut.
Un foarte cunoscut exemplu de situaţie similară din literatură, rezolvată însă pozitiv, este Mario Vargas Llosa înConversaţie la catredrală. Deşi scrisă cu dialoguri întretăiate, câteodată dificil de urmărit, cartea lui Llosa este considerată de critică un roman care aparţine modernităţii literare prin profunzimea temelor abordate în carte. Un exemplu similar ar putea fi şi Şotronul lui Cortazar.
Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi cu piesele lui Afrim. Prezentate într-o formă ludică şi barocă, temele sale fundamentale sunt existenţiale şi nu au nimic în comun cu postmodernitatea: bătrâneţea, moartea, relaţiile de familie, singurătatea. Nu întâmplător Fellini este regizorul preferat a lui Radu Afrim. Piesele sale au ceva din universul lui Fellini, un amestec de visuri, amintiri şi dorinţe. Dar dincolo de barocul formei se simte în teatrul lui Radu Afrim, ca şi la Fellini, aceeaşi angoasă kafkiană.
Succesul teatrului lui Radu Afrim nu se explică prin convergenţa cu postmodernismul dominant ci, dincolo de creativitatea sa, prin autenticitate. Într-o societate dominată de minciună, Radu Afrim spune adevărul. Radu Afrim este atât de talentat încă ar trebui interzis, scria unul din numeroşii lui fani. Nu era departe de adevăr.
Din punct de vedere etic, Radu Afrim reproduce în postcomunismul sordid efectul pe care îl aveau piesele lui Vaclav Havel în Cehoslovacia comunistă.
Urasc topurile. Le gasesc arbitrarii si inutile. Citeam de curand cateva topuri din cinema si cateva din literatura scrise in ziarele britanice sau americane si ma amuzam. Ma gandeam mai ales cat lobby si PR pentru un asemenea top care la randul lui se transforma in PR. Este ratiunea pentru care atunci cand mi s-a solicitat asa ceva am avut o anumita reticenta dupa care mi-am reamintit de chestionarul lui Proust. Si mai departe ceea ce am publicat pe http://atelier.liternet.ro/articol/8742/Iulia-Motoc/Un-nou-chestionar-a-lui-Proust-in-2009-2010.html
Puţini ştiu că celebrul chestionar al lui Proust este de fapt la origine un joc englezesc, un “album” în care îţi exprimai gusturile şi sentimentele, creat la mijlocul secolului XIX şi care a avut succesori în diferite culturi. Pentru a nu-l trivializa, să ne amintim mai mult de emisiunile lui Bernard Pivot decât de oracolele noastre colorate. Aşa cum spunea Roland Barthes, citim cărţile în mod diferit de la vârstă la vârstă, mutatis mutandis şi gusturile noastre se modifică. Îl voi adapta conciliindu-i astfel pe Barthes şi Proust.
Calitatea pe care o apreciaţi la oameni: onestitatea şi în primul rând onestitatea faţă de sine însuşi
Calitatea pe care o apreciaţi la prieteni: comunicarea dincolo de interesele sau plăcerile temporare, aşa cum o defineşte Aristotel
Ţara în care v-ar plăcea să trăiţi: România în care s-ar întoarce Herta Müller şi Norman Manea. Până atunci,mi-aş împărţi timpul între India şi Argentina. Este mai uşor să suporţi patologiile noilor democraţii în ţara în care nu te-ai născut
Cartea favorită de poezie: Caroll Ann Duffy - The twelve days of Christmas 2009
Cartea favorită de proză: Albert Camus 50 ans, Philip Roth - The Humbling, Marie NDiaye - Trois femmes puissantes
Cartea de artă favorită: Vincent Van Gogh: The Letters - Leo Jansen, Hans Luijten, Nienke Bakker (ed.), Paul Thek: Artist’s Artist - Harald Falckenberg, Peter Weibel (ed.)
Cartea de eseuri favorită: Despre doliu - Mircea Mihaieş
Filmul favorit: La mujer sin cabeza (Lucrecia Martel, 2008, Argentina), A Serious Man (Ethan & Joel Coen, U.S.A.), Un prophète (Jacques Audiard, France) Amintiri din Epoca de aur (Cristian Mungiu - dincolo de valoarea artistică a filmului, cred că, deocamdată, comunismul nu poate fi redat decât de artă)
Piesa favorită: Hair, Broadway
Expoziţia favorită: Picasso et les maîtres, Louvre; Joaquin Sorolla, Prado; Velasquez Rediscovered, MET New York
Muzeul favorit: Musée Magritte, Bruxelles, inaugurat în iunie 2009
Expoziţia de fotografie favorită: Weegee: It’s a crime to take photographs this good Michael Hoppen Gallery, Londra; Altfel fotografii români descoperiţi anul acesta
Albumele de muzică favorite: Opening night gala with Gustavo Dudamel and the Los Angeles Philarmonic’sopen-night gala at Walt Disney Concert Hall, October 2009 - DVD, lansat pe 15 decembrie 2009 de Deutsche Grammophon; Homeland - Laurie Anderson care se presupune că va fi lansat în 2010
Eroii favoriţi: Horia-Roman Patapievici, victima mai multor linşaje mediatice, pe care l-am numit “un disident” al postcomunismului şi Radu Afrim care, prin piesele de teatru puse în scena în mici oraşe de provincie, ilustrează “rezistenţa prin cultură” în postcomunism în sensul ei democratic
Motto-ul favorit: Corintienii 13:4-7
Unul dintre prietenii mei din diaspora imi spunea sa deschid blogul la comentarii ceea ce si fac. Deocamdata postez comentariile de pe FB
Alaturi de motto-ul semnalat de Beatrice (in fapt, cheia oricarei relatii echilibrate, binefacatoare si oneste intre oameni), http://www.youtube.com/watch?v=W0DEPuWg1Aw,
eu adaug si “Este mai uşor să suporţi patologiile noilor democraţii în ţara în care NU te-ai născut”, ca si, partial, un proPatapievici (inclusiv, avand optiuni Camus, Van Gogh, personal, apreciind la ceilalti, ca …adjuvant la onestitate, buna-credinta)
frivola fiinta care sint a petrecut si azi, cu fetele de data asta. party de copii-3 ore(muuuult), magazin-2 ore(puuuuutin), restaurant-3 ore(acceptabil), asa ca n-am apucat sa aprofundez noutatile de pe fb. te pup mult, Iulia
Multumesc mult pentru comentarii. Si Laura, da este o buna observatie aceasta constatarea a mea de cate ori ma duc in aceste tari. Si ai dreptate cu buna- credinta cam greu de definit.
A murit unul dintre regizorii mei preferati, care imi aminteste de zilele petrecute in cinemateca de la Aix-Marseille I, de la Facultatea de litere, de cursurile pe care le urmam acolo cu profesorii mei marxisti care il acceptasera cu greu pe acest regizor conservator ca ideologie dar atasat estetic à la ” Nouvelle vague” française. Ca de obicei numai popularizez, sufiecienti cei care au acest incredibila indrazneala in tara. Reproduc articolul din ” Le Monde”.
C‘est une tentation pour les cinéastes, même ceux qui ne s’intéressent pas tellement à l’histoire, de faire des films historiques”, confiait Eric Rohmer, en février 2001, à l’historienne du cinéma Priska Morrissey (entretien paru dans Historiens et Cinéastes : rencontre de deux écritures, L’Harmattan, 2004). Cette “tentation”, Eric Rohmer y succomba à cinq reprises, dans une œuvre où la fiction historique occupe une part congrue. Sa relation au genre n’en est pas moins exemplaire de son cinéma, qui privilégie l’intimisme, la fable, la médiation artistique.
Il parcourt tour à tour les premiers temps du romantisme (La Marquise d’O…, 1976), leMoyen Age (Perceval le Gallois, 1978), les débuts de la Révolution française (L’Anglaise et le Duc, 2001), la fin des années 1930 (Triple agent, 2004), et une Gaule imaginaire passée au filtre du XVIIe siècle naissant (Les Amours d’Astrée et Céladon, 2007).
Passionné d’histoire (“J’aurais pu l’enseigner”, disait-il), capable, quand il préparait un long métrage, de passer des journées entières à la Bibliothèque nationale ou au Musée Carnavaletpour recopier des miniatures et des gravures, il ne concevait pas pour autant ses fictions historiques comme de simples reconstitutions naturalistes.
ADAPTATION
Il s’en expliqua notamment en 1981 dans la revue Enseignement 2000. Interrogé au sujet dePerceval le Gallois, il indiqua que son ambition avait été de “recréer un monde tel que se le représentaient les gens du Moyen Age, et non pas le monde tel que l’on aurait pu le photographier si l’on avait eu l’appareil pour le faire”.
Dans cette conversation avec Fabrice Luchini et les actrices du film, dont Arielle Dombasle, diffusée dans l’émission “Ciné Regards” en 1979, Eric Rohmer explique son goût pour la “langue du Moyen Age”.
Ce souci de restituer “la vision des gens d’autrefois” plutôt qu’une réalité supposée objective explique pourquoi la plupart des films historiques d’Eric Rohmer sont des adaptations de textes littéraires. Le cinéaste considérait en effet que mettre ses pas dans ceux d’un auteur, en allant jusqu’à en épouser la langue, était la meilleure des garanties d’authenticité.Son choix de transposer à l’écran le Journal de ma vie durant la Révolution française, de Grace Elliott, ne s’explique pas autrement. “Il s’agit d’un texte déjà écrit comme un scénario, confiait-il au Monde à la sortie de L’Anglaise et le Duc. La plupart des scènes viennent directement du livre, sans avoir même besoin de modifier les dialogues.”
Dans ce reportage diffusé au moment de la sortie du film sur France 3, les acteurs de L’Anglaise et le Duc et le peintre responsable des décors évoquent la reconstitution du Paris de la Révolution.
La volonté de montrer une époque telle que ses contemporains se la représentaient aura conduit Eric Rohmer à s’inspirer de près de certains peintres, comme dans La Marquise d’O…, où Füssli, Greuze et Ingres sont cités de façon quasi transparente. Mais aussi à imaginer des mises en scène extrêmement sophistiquées.
En ce domaine, le sommet a sans doute été atteint dans Perceval le Gallois, où, par fidélité aux représentations médiévales, le cinéaste a délibérément rompu avec le respect des proportions physiques et les codes de la perspective. “Cette transposition, disait-il, vaut mieux pour moi que toutes les ruines médiévales auxquelles on a toujours recours.”
Ma pregatesc sa scriou despre oligarhie si despre contributia generatiei mele la acest sistem. Deocamdata am gasit o nota a Ilenei Gavallet pe care o republic aici.
Oare chiar este genul de capitalism cel pe care îl avem astăzi în România ceea ce ne-am dorit în urmă cu 20 de ani?
O privire scurtă asupra evoluţiei acestui gen de capitalism ne conduce la câteva concluzii:
a) La o primă vedere, avem o serie de corporaţii, care deţin cam tot ce este semnificativ în energie, comerţ, finanţe, industrie. Atunci când, în aproape fiecare domeniu, exista câteva firme care controlează în mare măsura piaţa (şi o fac prin a se organiza în cartele de profil, aşa cum reiese din multele amenzi antitrust aplicate în mai toata lumea), economia respectiva, chiar daca este capitalistă, nu mai este o economie funcţionala de piaţă.
b) Din alt unghi de vedere, avem firme - căpuşă, care îşi duc traiul fie din intermedierea dubioasa (băieţii deştepţi din energie, ca ex), fie din sinecuri politico-publice (exista multe de firme private care trăiesc exclusiv din bani publici orientaţi). Nu se poate spune că în aceste cazuri putem vorbi de o economie de piaţa adevărată.
c) Există, în sfârşit, categoria întreprinzătorilor dedicaţi economiei de piaţă reale, care au propria afacere, în general mica sau cel mult mijlocie. Inevitabil, aceştia se confrunta în permanent şi inegal cu cei din primele 2 categorii şi de obicei sunt perdanţii confruntării. Chiar dacă exista din această categorie firme care au avut şi au succes de piaţă acest fapt nu schimba sensibil caracterul sistemului, impus de ceilalţi actori economici.
Ca o primă concluzie, avem deci de-a face cu un sistem economic în principal monopolisto - mafiot, care numai economie de piaţa reală nu este, deşi se numeşte capitalism. De ce ar trebui să considerăm că un astfel de sistem este mai bun decât sistemul tot monopolisto-mafiot, dar comunist, pe care l-am avut până în 1990 ?
Un prim răspuns standard este acela ca doar capitalismul aduce o eficienţă economică mai bună. Din punctul de vedere al angajatului român obişnuit, este o afirmaţie falsă: - în anii ‘80, un apartament de 2 camere costa 130 000 lei, adică echivalentul a 48 de luni de salariu mediu; astăzi, el costa minimum 30 000 euro, adică echivalentul a 100 de luni de salariu mediu.
Cel de –al doilea răspuns standard care este vehiculat: oricine este liber sa câştige oricât de mulţi bani este capabil. Desigur, daca intri în mafie; sau daca accepţi sa devii roboţel. Dar de aceasta axioma trebuie convinşi de către guvernanţi zecile de mii de şomerii care se vor ivi în 2009.
Le Renard et le petit Prince - d’Antoine de Saint-Exupéry
Voici mon secret. Il est très simple: on ne voit bien qu’avec le cœur.
L’essentiel est invisible pour les yeux.
LE RENARD ET LE PETIT PRINCE
C’est alors qu’apparut le renard.
- Bonjour, dit le renard.
- Bonjour, répondit poliment le petit prince, qui se retourna mais ne vit rien.
- Je suis là, dit la voix, sous le pommier.
- Qui es-tu ? dit le petit prince. Tu es bien joli…
- Je suis un renard, dit le renard.
- Viens jouer avec moi, lui proposa le petit prince. Je suis tellement triste…
- Je ne puis pas jouer avec toi, dit le renard. Je ne suis pas apprivoisé.
- Ah! pardon, fit le petit prince. Mais, après réflexion, il ajouta : Qu’est-ce que signifie“apprivoiser” ?
· Tu n’es pas d’ici, dit le renard, que cherches-tu?
· Je cherche les hommes, dit le petit prince. Qu’est ce que signifie “apprivoiser” ?
- Les hommes, dit le renard, ils ont des fusils et ils chassent. C’est bien gênant!
Ils élèvent aussi des poules. C’est leur seul intérêt. Tu cherches des poules ?
- Non, dit le petit prince. Je cherche des amis. Qu’est-ce que signifie “apprivoiser”?
- C’est une chose trop oubliée, dit le renard. Ça signifie “créer des liens… ”
- Créer des liens ?
- Bien sûr, dit le renard. Tu n’es encore pour moi, qu’un petit garçon tout semblable à cent mille petits garçons. Et je n’ai pas besoin de toi. Et tu n’as pas besoin de moi non plus. Je ne suis pour toi qu’un renard semblable à cent mille renards. Mais, si tu m’apprivoises, nous aurons besoin l’un de l’autre. Tu seras pour moi unique au monde. Je serai pour toi unique au monde…
- Je commence à comprendre, dit le petit prince. Il y a une fleur … je crois qu’elle m’a apprivoisé…
- C’est possible, dit le renard. On voit sur la Terre toutes sortes de choses…
- Oh! ce n’est pas sur la Terre, dit le petit prince. Le renard parut très intrigué :
- Sur une autre planète ?
- Oui.
- Il y a des chasseurs, sur cette planète-là ?
- Non.
- Ça, c’est intéressant ! Et des poules ?
- Non.
- Rien n’est parfait, soupira le renard.
Mais le renard revint à son idée :
- Ma vie est monotone. Je chasse les poules, les hommes me chassent. Toutes les poules se ressemblent, et tous les hommes se ressemblent. Je m’ennuie donc un peu.Mais, si tu m’apprivoises, ma vie sera comme ensoleillée. Je connaîtrai un bruit de pas qui sera différent de tous les autres. Les autres pas me font rentrer sous terre. Le tien m’appellera hors du terrier, comme une musique. Et puis regarde! Tu vois, là-bas, les champs de blé ? Je ne mange pas de pain. Le blé pour moi est inutile. Les champs de blé ne me rappellent rien. Et ça, c’est triste ! Mais tu as des cheveux couleur d’or. Alors ce sera merveilleux quand tu m’auras apprivoisé ! Le blé, qui est doré, me fera souvenir de toi. Et j’aimerai le bruit du vent dans le blé… Le renard se tut et regarda longtemps le petit prince : - S’il te plaît… apprivoise-moi ! dit-il.
- Je veux bien, répondit le petit prince, mais je n’ai pas beaucoup de temps.
J’ai des amis à découvrir et beaucoup de choses à connaître.
- On ne connaît que les choses que l’on apprivoise, dit le renard. Les hommes n’ont plus le temps de rien connaître. Ils achètent des choses toutes faites chez les marchands. Mais comme il n’existe point de marchands d’amis, les hommes n’ont plus d’amis. Si tu veux un ami, apprivoise-moi !
- Que faut-il faire ? dit le petit prince.
- Il faut être très patient, répondit le renard. Tu t’assoiras d’abord un peu loin de moi, comme ça, dans l’herbe. Je te regarderai du coin de l’œil et tu ne diras rien. Le langage est source de malentendus. Mais, chaque jour, tu pourras t’asseoir un peu plus près…
Le lendemain revint le petit prince.
· Il eût mieux valu revenir à la même heure, dit le renard. Si tu viens, par exemple, à quatre heures de l’après-midi, dès trois heures je commencerai d’être heureux. Plus l’heure avancera, plus je me sentirai heureux. À quatre heures, déjà, je m’agiterai et m’inquiéterai; je découvrirai le prix du bonheur! Mais si tu viens n’importe quand, je ne saurai jamais à quelle heure m’habiller le cœur… b>Il faut des rites.
- Qu’est-ce qu’un rite ? dit le petit prince.
- C’est aussi quelque chose de trop oublié, dit le renard. C’est ce qui fait qu’un jour est différent des autres jours, une heure, des autres heures. Il y a un rite, par exemple, chez mes chasseurs. Ils dansent le jeudi avec les filles du village. Alors le jeudi est jour merveilleux ! je vais me promener jusqu’à la vigne. Si les chasseurs dansaient n’importe quand, les jours se ressembleraient tous, et je n’aurais point de vacances.
Ainsi le petit prince apprivoisa le renard. Et quand l’heure du départ fut proche :
- Ah! dit le renard… je pleurerai.
- C’est ta faute, dit le petit prince, je ne te souhaitais point de mal, mais tu as voulu que je t’apprivoise…
- Bien sûr, dit le renard.
- Mais tu vas pleurer! dit le petit prince.
· Bien sûr, dit le renard.
· Alors, tu n’y gagnes rien !
· J’y gagne, dit le renard, à cause de la couleur du blé. Puis il ajouta : - Va revoir les roses. Tu comprendras que la tienne est unique au monde. Tu reviendras me dire adieu, et je te ferai cadeau d’un secret.
Le petit prince s’en fut revoir les roses.
- Vous n’êtes pas du tout semblables à ma rose, vous n’êtes rien encore, leur dit-il. Personne ne vous a apprivoisées et vous n’avez apprivoisé personne. Vous êtes comme était mon renard. Ce n’était qu’un renard semblable à cent mille autres. Mais j’en ai fait mon ami, et il est maintenant unique au monde.
Et les roses étaient gênées.
- Vous êtes belles, mais vous êtes vides, leur dit-il encore. On ne peut pas mourir pour vous. Bien sûr, ma rose à moi, un passant ordinaire croirait qu’elle vous ressemble. Mais à elle seule elle est plus importante que vous toutes, puisque c’est elle que j’ai arrosée. Puisque c’est elle que j’ai mise sous globe. Puisque c’est elle que j’ai abritée par le paravent. Puisque c’est elle dont j’ai tué les chenilles (sauf les deux ou trois pour les papillons). Puisque c’est elle que j’ai écoutée se plaindre, ou se vanter, ou même quelquefois se taire. Puisque c’est ma rose.
Et il revint vers le renard : - Adieu, dit-il…
- Adieu, dit le renard. Voici mon secret. Il est très simple: on ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux.
- L’essentiel est invisible pour les yeux, répéta le petit prince, afin de se souvenir.
- C’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.
- C’est le temps que j’ai perdu pour ma rose… fit le petit prince, afin de se souvenir.
- Les hommes ont oublié cette vérité, dit le renard. Mais tu ne dois pas l’oublier. Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu as apprivoisé. Tu es responsable de ta rose…
- Je suis responsable de ma rose… répéta le petit prince, afin de se souvenir .
Le Petit Prince Antoine de Saint-Exupéry
(1900-1944)
Scriu din Lisabona , unul dintre orasele europene cu care ma reintorc cu mare bucurie. Aici nu mai simt ” efectul pervers” al carierei de profesor de drept international: aceea ca deseori asa cum spunea Martti Koskieniemmi devenim ca si pianistii- calatorim din oras in oras, conferentand sau predand diferite teme. Uneori ne intrebam unul despre altul unde mai locuim si fiecare coleg se simte ofensat de faptul ca ceilalti nu realizeaza sa au petrecut cel putin jumatate de an intr-un singur loc.Nu sunt sigura ca m-as putea lauda asa pentru 2009. Reintoarcerea implica o mare electivitate. De aceasta data m-am refugiat in Barrio Alto, langa Café Brasileira, unde scria Pessoa. Am si o fotografie ” turistica” cu statuia lui Pessoa. Pana acum am evitat acest kitsch. Nu am curaj sa scriu un jurnal al Lisabonei, cum as putea cand s-au scris atatea? Poate cel mai frumoase pagini scrise despre acest oras ii apartin lui Antonio Tabucchi care a vizitat Romania impreuna cu un prieten comun scriitorul Norman Manea. Pe Norman Manea l-am intilnit acum trei ani la New York, glumind amar din subteranele cafenelor new-yorkeze despre cum ar arata o reintoarcere a sa acasa, dupa ce fusese decorat de Presedinte si invitat de mai multe universitati. Nu scriu aici despre Lisabona ci gandidu-ma la Norman Manea si Antonio Tabucchi reproduc unul dintre articolele despre el.
Dacă despre vocea profetului se spune că sună deseori în deşert, vocea poetului pare a avea mai multe şanse de a se face auzită şi citită. De pildă, în paginile presei
Ceea ce s-a şi întîmplat la acest sfîrşit de săptămînă, cînd două mari ziare germane au găzduit simultan două ample eseuri de Norman Manea.
Sunt bîntuite societăţile statelor central şi est-europene de duhuri rele? Sunt, crede Norman Manea în eseul publicat în paginile suplimentului literar al cotidianului DIE WELT. Iar aceste duhuri, care poartă fiecare dintre ele un nume - naţionalismul agresiv, etnocentrismul, xenofobia, antisemitismul, corupţia, nepotismul, ipocrizia, oportunismul - trebuie şi pot fi combătute.
Cu atît mai consecevent cu cît riscul prevăzut de Mircea Dinescu a devenit realitate: copiii stăpînilor noştri din epoca comunistă au devenit azi stăpînii copiilor noştri.
Chiar dacă Norman Manea nu-l citează pe poetul care şi-a legat destinul şi de revoluţia din decembrie 1989 din România, ideea rămîne aceeaşi: vechile forme ale oportunismului şi ipocriziei au fost înlocuite de altele noi, aşa cum se poate deduce din succesul financiar al numeroşilor foşti nomenclaturişti şi securişti.#b#
”Întru eradicarea viciilor care dăinuie, ar trebui să existe şi monumente ale ruşinii”, crede Norman Manea. Dar, între cele două capitole ale ruşinii - Holocaustul şi teroarea comunistă, între naţional-socialism şi Gulag, a fost creată o „concurenţă idioată”, constată scriitorul româno-american.
Cu ani în urmă, filozoful francez André Glucksmann, necitat nici el în cuprinsul articolului, relevă la rîndul lui caracterul obscen al unei aşa-numite „victimologii comparate”.
Iar în textul publicat acum în din DIE WELT, Norman Manea se întreabă pe bună dreptate: ”Nu ar fi oare memorialele ruşinii la fel de pilduitoare, dacă nu şi mai pline de învăţăminte, ca monumentele eroilor?”
Prin urmare, nu există nici un motiv de a încheia socotelile cu trecutul comunist, după intrarea unor ţări în Uniunea Europeană, cu atît mai mult cu cît nici istoria nu a luat sfîrşit odată cu prăbuşirea zidului despărţitor al Berlinului şi nici ideologiile, în special în varianta fanatismelor religioase, nu au sucombat.
Pentru capitalismul liberal care a luat locul economiei planificate de piaţă, recenta criză financiară ar avea, conform unor opinii enunţate în anumite discursuri publice, efectul prăbuşirii Zidului Berlinului. Dar, relevă scriitorul în acest tur de orizont al stării de spirit a Europei Centrale şi de Est, economia de piaţă este lipsită, la fel ca libertatea, de alternativă.
Între textul apărut în DIE WELT şi amplul eseu publicat în aceeaşi zi a săptămînii în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG există cîteva evidente punţi de legătură, cum ar fi deja citata frază a lui Thomas Mann : libertatea este mai complicată decît puterea.
Celui qui regarde du dehors à travers une fenêtre ouverte, ne voit jamais autant de choses que celui qui regarde une fenêtre fermée. Il n’est pas d’objet plus profond, plus mystérieux, plus fécond, plus ténébreux, plus éblouissant qu’une fenêtre éclairée d’une chandelle. Ce qu’on peut voir au soleil est toujours moins intéressant que ce qui se passe derrière une vitre. Dans ce trou noir ou lumineux vit la vie, rêve la vie, souffre la vie. Par-delà des vagues de toits, j’aperçois une femme mûre, ridée déjà, pauvre, toujours penchée sur quelque chose, et qui ne sort jamais. Avec son visage, avec son vêtement, avec son geste, avec presque rien, j’ai refait l’histoire de cette femme, ou plutôt sa légende, et quelquefois je me la raconte à moi-même en pleurant. Si c’eût été un pauvre vieux homme, j’aurais refait la sienne tout aussi aisément. Et je me couche, fier d’avoir vécu et souffert dans d’autres que moi-même. Peut-être me direz-vous: “Es-tu sûr que cette légende soit la vraie?” Qu’importe ce que peut être la réalité placée hors de moi, si elle m’a aidé à vivre, à sentir que je suis et ce que je suis?
Charles Baudelaire - Le Spleen de Paris
Repris en 1864 sous le titre ‘Petits poèmes en prose’
Calitatea pe care o apreciaţi la oameni: onestitatea şi în primul rând onestitatea faţă de sine însuşi
Scriu din Lisabona , unul dintre orasele europene cu care ma reintorc cu mare bucurie. Aici nu mai simt ” efectul pervers” al carierei de profesor de drept international: aceea ca deseori asa cum spunea Martti Koskieniemmi devenim ca si pianistii- calatorim din oras in oras, conferentand sau predand diferite teme. Uneori ne intrebam unul despre altul unde mai locuim si fiecare coleg se simte ofensat de faptul ca ceilalti nu realizeaza sa au petrecut cel putin jumatate de an intr-un singur loc.Nu sunt sigura ca m-as putea lauda asa pentru 2009. Reintoarcerea implica o mare electivitate. De aceasta data m-am refugiat in Barrio Alto, langa Café Brasileira, unde scria Pessoa. Am si o fotografie ” turistica” cu statuia lui Pessoa. Pana acum am evitat acest kitsch. Nu am curaj sa scriu un jurnal al Lisabonei, cum as putea cand s-au scris atatea? Poate cel mai frumoase pagini scrise despre acest oras ii apartin lui Antonio Tabucchi care a vizitat Romania impreuna cu un prieten comun scriitorul Norman Manea. Pe Norman Manea l-am intilnit acum trei ani la New York, glumind amar din subteranele cafenelor new-yorkeze despre cum ar arata o reintoarcere a sa acasa, dupa ce fusese decorat de Presedinte si invitat de mai multe universitati. Nu scriu aici despre Lisabona ci gandidu-ma la Norman Manea si Antonio Tabucchi reproduc unul dintre articolele despre el.
