Judecătoarea constituțională Iulia Motoc, vice-președinte al Comitetului Drepturilor Omului

“Mandatul în această funcție este de doi ani. Motoc intră în echipă cu președintele Comitetului, Sir Nigel Rodley

Iulia Motoc a fost aleasa vice-presedinte al Comitetul Drepturilor Omului, Geneva pentru o perioada de doi ani. Președintele Comitetului este Sir Nigel Rodley.
Iulia Motoc este profesor al Universitatii din Bucuresti și judecător al Curții Constituționale a României (CCR). A fost aleasa în prestigiosul panel pentru drepturile omului în 2006 și realeasă în 2010.
Iulia Motoc este al doilea cetățean român ales în acest Comitet. În prealabil, Iulia Motoc a fost membru al Subcomisiei pentru Promovarea si Protectia Drepturilor Omului (2000- 2007) și presedinte( 2000-2001), raportor special ONU pentru Republica Democratica Congo(2001-2004), reprezentant al României în Comitetul Consultativ pentru Protecția Minorităților Naționale (1998-2004, 2008-2012) și la Agenția Pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene( 2010-2012).Iulia Motoc a fost profesor invitat la Universitățile din Miami(2001-2003), NYU University( 2003-2004), Academia pentru Drepturile Omului, Institutul European, Florenta( 2007), Masterul European pentru Drepturilor Omului, Venetia(2008), Universitatea din Ghent(2009).
Din 2010 este judecător al Curții Constituționale” sursa Evenimentul zilei

Ronald Dworkin, Scholar of the Law, Is Dead at 81

“Ronald Dworkin, a legal philosopher and public intellectual of bracingly liberal views who insisted that morality is the touchstone of constitutional interpretation, died on Thursday in London. He was 81.

Leo Sorel/New York University, via Associated Press

Ronald Dworkin was a professor of law at New York University and emeritus professor at University College, London.

The cause was leukemia, said Richard Revesz, the dean of the New York University School of Law, who announced the death. Professor Dworkin had been a member of the school’s faculty for many years and also taught at University College, London.

Professor Dworkin was “the primary legal philosopher of his generation,” said Judge Guido Calabresi, a former dean of Yale Law School who now sits on the federal appeals court in New York. He was also one of the most closely read as a mainstay of The New York Review of Books, to which he contributed articles for decades.

Professor Dworkin’s central argument started with the premise that the crucial phrases in the Constitution — “the freedom of speech,” “due process of law,” “equal protection of the laws” — were, as he put it, “drafted in exceedingly abstract moral language.”

“These clauses,” he continued, “must be understood in the way their language most naturally suggests: they refer to abstract moral principles and incorporate these by reference, as limits on the government’s power.”

It is not hard to hear echoes of Professor Dworkin’s approach in the writings of JusticeAnthony M. Kennedy, who often holds the crucial vote in morally charged debates before the United States Supreme Court and is quite likely to play a decisive role in two pending cases on same-sex marriage.

Professor Dworkin, in a 2005 interview, discussed Justice Kennedy’s majority opinion inLawrence v. Texas, a 2003 decision that struck down laws making gay sex a crime.

“The dominant voice you hear,” Professor Dworkin said, “is about justice and injustice and what a decent society will tolerate and what it won’t.”

Thomas Nagel, a philosopher and Professor Dworkin’s partner in a colloquium in legal, political and social philosophy offered for many years at New York University, said in a 2007 tribute that his friend’s analytic power was amplified by the vigor and verve of his writing. Professor Dworkin, he said, could “explain difficult moral issues about law, politics and society in lucid terms to a general nonacademic audience — without in any way watering them down or simplifying them.”

His critics said Professor Dworkin’s approach was a smoke screen. “Dworkin writes with great complexity but, in the end, always discovers that the moral philosophy appropriate to the Constitution produces the results that a liberal moral relativist prefers,” Robert H. Bork, the onetime Supreme Court nominee, who died in December, wrote in 1997 in “The Tempting of America.”

Judge Richard A. Posner, who sits on the federal appeals court in Chicago, wrote in a 2001 study of public intellectuals that Professor Dworkin’s popular writings were slippery, partisan and predictable. “Dworkin’s dominant bent as a public intellectual,” Judge Posner wrote, “is to polemicize in favor of a standard menu of left-liberal policies.”

Ronald Myles Dworkin was born in Providence, R.I., on Dec. 11, 1931.  His parents divorced when he was young, and he said his memories of his father were hazy, though he believed his father had emigrated from Lithuania as a child.  His mother, Madeline, raised three children on her own by teaching piano.  He went to Harvard on a scholarship reserved for graduates of Providence’s public schools.  “There were rarely any takers,” Professor Dworkin recalled.

After graduating from Harvard, he attended Oxford as a Rhodes scholar and obtained law degrees from both places. He spent much of his life with one foot in the United States and the other in Britain, living part of the year in each place.

Professor Dworkin was dashing, witty, well connected and open to earthly delight. “Dworkin is probably the least ascetic person I know, and one of the most worldly,” Professor Nagel said in 2005.

After graduating from Harvard Law School, Mr. Dworkin served as a law clerk to Judge Learned Hand, a federal appeals court judge in New York and a towering figure in the law. In a letter to Justice Felix Frankfurter of the United States Supreme Court, Judge Hand called the young man “the law clerk to beat all law clerks,” a compliment he undermined only slightly by calling him “Roland Dworkin.”

Mr. Dworkin turned down an opportunity to serve as a clerk to Justice Frankfurter, a decision he later called “a very serious mistake.” Instead he joined a prominent New York law firm, Sullivan & Cromwell, where he working as an associate from 1958 to 1962, specializing in international transactions.In 1962, Professor Dworkin joined Yale Law School and began a glittering academic career. He returned to Oxford seven years later and soon put down roots in London.In 1975, he turned down an offer from Harvard for a joint appointment in favor of New York University, whose law school is now among the best in the nation but had not yet achieved that status at the time. Enticing Professor Dworkin to join the faculty helped start the transformation. In later years he switched his primary British academic affiliation to University College, London, but the connection with N.Y.U. endured.

Professor Dworkin’s first wife, the former Betsy Ross, died in 2000. He is survived by his wife, Irene Brendel Dworkin; his twin children, Anthonya writer and expert on war crimes, and Jennifer Dworkin, a philosopher and filmmaker; and two grandchildren.

Professor Dworkin’s academic work was in many ways a reaction to that of H. L. A. Hart, the British legal philosopher whose 1961 masterwork “The Concept of Law” set out his theory of positivism, which held that law is a system of rules similar in structure to those of games like chess. Legal reasoning, positivism says, is merely descriptive and need not take account of morality.

The two men first met when Professor Hart was by happenstance assigned to evaluate Mr. Dworkin’s final examination at Oxford. The American student excited and scared Professor Hart, his biographer, Nicola Lacey, wrote in 2004, referring to Professor Hart by his first name.

“Herbert went on to express considerable anxiety about this student’s views for the arguments of ‘The Concept of Law,’ ” she wrote. Professor Dworkin’s later work, she added, amounted to “a devastating critical onslaught” on Professor Hart’s “overschematic account of adjudication.”

Years later, when Professor Dworkin succeeded Professor Hart in the Oxford chair of jurisprudence, the older man gave an after-dinner speech quoting from the student paper, which he had saved.

Professor Dworkin’s most influential book was “Law’s Empire,” on the nature and role of adjudication. It was among the most-cited books on law of the last century. He also wrote “Life’s Dominion,” on abortion, euthanasia and the questions they raise; “Sovereign Virtue,” on equality; and three collections of essays, “Taking Rights Seriously,” “A Matter of Principle” and “Freedom’s Law.”

In 2011, he published “Justice for Hedgehogs,” an overview and summation. “I am trying,” he said in 2005, as he was working on the book, “to bring together my work in law and my work in political philosophy and moral philosophy and the theory of interpretation and the kitchen sink.”

That ability to synthesize and improvise served Professor Dworkin well, Professor Nagel said, recalling seeing his friend give a “beautifully constructed 50-minute lecture” at Stanford, having been introduced by the university’s president.

“After it was over,” Professor Nagel said, “the president got up again and explained that he had inadvertently picked up Dworkin’s detailed lecture notes from the lectern after introducing him but discovered this only after Dworkin was launched.”

 New York Times  Adam Liptak

“Despre democratie in Europa Unita’ recenzie de Radu Carp

Revista 22, Nr. 48 / 27 noiembrie-3 decembrie 2012
“Statul de drept, un şantier în construcţie

 

 Radu Carp

 

 

Orice carte a Iuliei Motoc este o provocare intelectuală, iar, după o lectură atentă, poţi avea sentimentul unei împliniri cu totul aparte. Aceasta deoarece autoarea are o dublă specializare, în drept şi fi­lo­sofie politică, având o prestigioasă carieră academică în domeniul şti­inţei politice şi o solidă cu­noaştere a lite­ra­turii uni­versale. Întreg acest amal­gam de preocupări face ca temele alese de Iulia Motoc să se situeze premeditat şi sistematic la graniţa mai mul­tor discipline, astfel în­cât juristul descoperă că normele pe care le aplică au o raţiune superioară simplei voinţe a legiuitorului, iar politologul, că obi­ectele sale de analiză nu trebuie ra­portate doar la comportamentul actorilor politici.Cea mai recentă carte a Iuliei Mo­toc, Des­pre democraţie în Eu­ropa unită, se în­scrie în aceeaşi categorie a frontierelor in­ter­dis­ciplinare, frontiere ce se deschid în faţa cititorului şi se arată ca fiind pline de sensuri ce aşteaptă a fi descoperite.

Textul care deschide acest volum, Fina­li­tatea Uniunii Europene. Există o viziune est-europeană? Reflecţii pe marginea dis­cur­su­lui lui Joschka Fischer, arată cum o scriere de acum aproape 10 ani poa­te fi ex­trem de actuală şi poate căpăta o nouă cheie de lectură. Explicaţia este că dis­cursul menţionat propunea o formă de in­tegrare federală a Europei, chestiune care a fost mult timp considerată o temă aproa­pe tabu la nivelul oficialilor eu­ro­peni, pen­tru a fi reluată în septembrie cu­rent, abor­darea împrumutând multe din­tre ideile forte exprimate de fostul mi­nis­tru de Ex­terne german. Iulia Motoc con­sideră că nu putem vorbi de revigorarea proiectului po­litic european fără a pune în centrul aten­ţiei problema identitară a Eu­ropei: fără o „reinventare spirituală“, nu putem vorbi de una politică. Astfel, ală­tu­rarea numelor unor filosofi precum Jan Pa­točka, Václav Havel sau Constantin Noi­ca cu tema fe­de­ralismului nu mai este atât de paradoxală cum ar părea la prima ve­dere. Iulia Motoc porneşte în analiza sa de la o altă cons­tatare, cea care ne arată că na­ţiunile est-europene au avut în­tot­de­a­una reticenţa proiectelor federaliste, de­oarece expe­rien­ţa a arătat că egalitatea în cadrul federaţiei se dovedeşte a fi, mai de­vreme sau mai tâ­r­ziu, doar o utopie. O al­tă dificultate a ori­cărui proiect federalist este aceea că „de­mersul de «cons­titu­ţio­na­lizare» pare insu­ficient şi nu are deo­camdată im­pact“, deficitul federal fiind strâns legat de cel constituţional, remarcă va­labilă şi as­tăzi.

Cel de-al doilea text, Parteneriatul Uni­u­nii Europene cu ţările din Europa Cen­trală şi de Est. Criteriile politice, are un destin foarte asemănător celui dintâi. Scris într-un moment în care nu era încheiat procesul de aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, acest text este sur­prin­zător de actual. Fără consolidarea de­mo­craţiei, nu putem vorbi de o europenizare deplină a acestor state. Or, această con­so­lidare nu poate exista în absenţa statului de drept. Iulia Motoc preia astfel modelul lui Linz şi Stepan, care văd statul de drept ca pe una dintre cele cinci componente ale unei democraţii consolidate, alături de societatea civilă, politică şi economică şi existenţa unui consens referitor la pro­ce­durile democratice. Veriga cea mai slabă în acest context este pen­tru Iulia Motoc tocmai sta­tul de drept. Restul com­ponentelor enumerate pot fi remediate, adaptate din mers, dar statul de drept rămâne ineficient, câtă vre­me există o moştenire ca­racterizată prin lipsa struc­turii administrative, care „a marcat apariţia sta­tu­lui modern în Vestul Eu­ro­pei“. Cu alte cuvinte, dacă, în privinţa eco­nomiei sau a participării politice ori civile, pot exista împrumuturi care se pot adapta în timp, în privinţa statului de drept, un asemenea împrumut nu este po­sibil, deoarece lipseşte tradiţia unei bi­ro­craţii eficiente şi imune la schimbările po­litice. Iulia Motoc avertiza la momentul scri­erii acestui text că aderarea la Uniunea Eu­ropeană nu va rezolva problema ca­renţelor statului de drept, o problemă ca­re va face ca procesul de europenizare să fie multă vreme incomplet. O viziune ca­re, din păcate, s-a adeverit şi la care nu exis­tă remedii pe deplin acceptate de ac­torii politici. O altă temă abordată de Iulia Motoc se referă la raportul dintre ce­tă­ţenie şi identitatea naţională. Fără un con­sens asupra existenţei şi naturii cetăţeniei europene, nu se poate vorbi de o viziune eu­ropeană comună. În acest domeniu, tra­diţiile naţionale sunt încă foarte puternice şi vor continua să fie. Numitorul comun ar trebui să fie un criteriu universal ac­cep­tat, precum protecţia drepturilor omului.

Textul intitulat Europa unită şi Europa postcomunistă. Raţionalitatea şi etica ex­tinderii este structurat asemănător, având în centru aceeaşi problemă a fun­da­men­telor unificării europene. Pentru Iulia Mo­toc, există două viziuni asupra integrării europene, chiar dacă acestea nu sunt pre­zentate astfel. Una este bazată pe pru­den­ţă, pe empirism şi a fost îndelung expe­ri­mentată drept „metoda Monnet“. Cealaltă este bazată pe raţionalitate politică, având în centru eficacitatea şi mai puţin con­si­derente etice. Singura variantă a unui mo­del reuşit de integrare politică nu se poate baza, în viziunea Iuliei Motoc, decât pe o justă adecvare a celor două viziuni. Revine în acest text tema statului de drept: ab­senţa sa nu este doar o constatare, ci „o al­tă trăsătură a comunismului“. În ab­senţa unei culturi birocratice, comunismul s-a instaurat cu mai multă eficienţă decât dacă ar fi existat o administraţie stabilă ca rezultat al intrării în modernitate. Statul de drept este o carenţă astăzi şi pentru că a fost desconsiderat în teoria marxistă. Faptul că „Marx, în descendenţa he­ge­li­anismului, demistifică dreptul, îl con­si­de­ră o simplă suprastructură“ are efecte pe termen lung asupra desconsiderării rolului statului de drept în consolidarea de­mo­craţiei. Chiar dacă statul de drept este un actor cvasiabsent din dezbaterea publică, europenizarea contribuie indirect la buna funcţionare a acestuia. Europenizarea s-a substituit democratizării, remarcă Iulia Mo­toc, ceea ce reprezintă un aspect po­zi­tiv, dar şi un motiv de reflecţie asupra ca­pa­cităţii societăţilor est-europene de a se au­toregla. Europenizarea a jucat şi joacă un rol benefic şi deoarece dezbaterea pu­blică din aceste societăţi s-a orientat spre vi­i­tor, fără a se bloca într-un trecut asu­pra căruia este greu de obţinut un con­sens.

Ultimul capitol al cărţii, Tradiţia europeană şi dreptul inter­na­ţional. Câteva consideraţii des­pre moştenirea totalitară, por­neşte de la o premisă extrem de incitantă din punct de vedere inte­lectual: există două feluri de raportare la drept, fiecare dintre ele specific celor două jumătăţi ale continentului. Doctrina marxistă a dreptului nu trebuie des­con­siderată, ea fiind perpetuată în forme care de multe ori înşală asupra originilor inte­lectuale. Moştenim şi suntem influenţaţi de acest mod de gândire mai mult decât ne place să credem. Lipsa unor mecanisme eficiente de garantare a drepturilor, în pa­ralel cu garantarea lor prin textul Cons­tituţiei, este marca gândirii marxiste, foar­te eficientă în a nu respecta drepturile fun­damentale, în timp ce se proclamă exact contrariul. Pentru Iulia Motoc, acest du­blu limbaj nu ar fi posibil dacă justiţia ar fi independentă şi neutră politic. Acesta este motivul pentru care regimurile co­muniste au făcut concesii pe linia regle­mentării unor drepturi fundamentale, dar au rămas pe deplin consecvente până la capăt unui model de organizare care ex­clude independenţa justiţiei. Iulia Motoc aminteşte că modelul originar al mar­xis­mului pornea de la premisa că extinderea dreptului public în detrimentul celui pri­vat va contribui la o mai bună garantare a drepturilor individului. Această viziune nu a fost preluată nici măcar de cons­ti­tuţiile comuniste, care s-au dovedit a fi nici fidele canonului marxist, cu atât mai puţin celui democratic. Din acest motiv, „pentru cetăţenii din statele comuniste, Constituţia are acelaşi statut cu Mani­fes­tul Partidului Comunist, un obiect ex­­tern“. Nici dreptul internaţional nu a fost scutit de o interpretare ideologică, din mo­ment ce prevederile sale nu puteau fi in­vocate direct în faţa instanţelor, ci doar dacă erau transpuse prin norme de drept intern. În acest fel, statele comuniste au sem­nat instrumente internaţionale de pro­tecţie a drepturilor omului, ignorând total respectarea lor. Modelul occidental este diferit de cel marxist în multe privinţe, dar domeniul în care interpretarea este nu doar diferită, ci radical opusă este cel al felului în care ar trebui să funcţioneze justiţia. Lecturând aceste reflecţii ale Iuliei Motoc, nu ne putem decât întreba în ce mă­sură modul de gândire marxist asupra dreptului a reuşit să supravieţuiască şi cum anume se poate face desprinderea ra­dicală de acesta, pentru a asigura aplicarea întregului sistem normativ al statului de drept. Deoarece dezbaterea publică nu atin­ge asemenea subiecte sau, când aces­tea apar, sunt tratate superficial, discuţia „despre constituţionalismul european nu a atins încă miezul problemei“. Există un remediu pentru a pune discuţia asupra fun­damentelor statului de drept în Europa pe un făgaş constructiv: felul în care Curtea Europeană de Justiţie a contribuit, dis­cret, dar eficient, asupra precizării con­ţinutului unor termeni cheie în înţelegerea structurii normative care stă la baza pro­iectului de integrare european. Tot în ca­drul acestui capitol, Iulia Motoc expune unul dintre cele mai percutante argu­mente din cuprinsul acestei cărţi, care sur­prinde prin felul în care implică reflecţia filosofică în explicarea dreptului. Este ne­voie de mai mult decât de toleranţă pen­tru a reconcilia cele două abordări ale dreptului, chiar dacă, în aparenţă, avem de-a face cu un consens. Toleranţa este pentru Iulia Motoc, în linia lui Derrida, „ospitalitate condiţionată“, un concept ca­re defineşte, în cele din urmă, argu­mentul celui mai puternic. Este nevoie de o deschidere totală din partea susţi­nă­to­rilor celor două tradiţii, de „ospitalitate fa­ţă de cel care te vizitează pe neaş­teptate“, ospitalitate care este mai mult decât toleranţa, „invitarea unui oas­pe­te“.

Chiar dacă este compusă din tex­te scrise în perioade diferite, car­tea Iuliei Motoc prezintă o re­mar­cabilă unitate de idei. Con­ceptele cheie folosite sunt cele dintr-un vocabular ce tinde spre ba­na­lizare prin excesul de utilizare: demo­craţie, stat de drept, europenizare, in­dependenţa justiţiei etc. Prin cartea sa, Iulia Motoc redă sensul acestor concepte şi le face să descrie o realitate ascunsă unei priviri superficiale, o realitate care, prin iluminarea acelor dimensiuni mai puţin scoase la suprafaţă, devine mai uşor de înţeles. //