Not only must Justice be done; it must also be seen to be done

Iulia Motoc on Free prior and informed consent ( with Tentebba Foundation)

Iulia Motoc and Tentebba Fondation- Standard setting - Free, prior and informed consent of indigenous people Expanded working paper submitted by Mrs. Antoanella-Iulia Motoc and the Tebtebba Foundation offering guidelines to govern the practice of Implementation of the principle of free, prior and informed consent of indigenous peoples in relation to development affecting their lands and natural resources(.http://www.tebtebba.org/index.php?option=com_docman&task=cat_view&gid=25&Itemid=27)

July 29, 2010   No Comments

Iulia Motoc in dialog cu Andrei Savescu, despre modernizarea Curtii Constitutionale

Iulia Motoc in dialog cu Andrei Savescu, despre modernizarea Curtii Constitutionale
28 July 2010 - Juridice.ro
Andrei Savescu: Ati fost desemnata judecator la Curtea Constitutionala. Cel mai tanar judecator al Curtii Constitutionale din istorie! Cu ce ganduri incepeti acest mandat?

Iulia Motoc: Incep acest mandat cu ideea, relativ usor de anticipat, a modernizarii Curtii Constitionale si a inscrierii ei intre curtiile europene si internationale cele mai avansate juridic. Imi dau seama ca acest lucru nu este simplu. Dincolo de dificultatile evidente, legate de criticile care au fost aduse Curtii Constitutionale, critici cunoscute, exista multe alte dificultati, mai profunde si mai putin vizibile.

Multe obiectii au fost aduse, de exemplu, caracterului secret al votului si lipsei de publicitate al Curtilor Constitutionale din Estul Europei. Modernizarea presupune insa si o alta intelegere a dreptului de catre comunitatea juridica din Romania si de catre cei care recepteaza deciziile noastre, in ultima instanta, de catre societatea civila din Romania, societate destul de fragila.

Mi se pare cu atat mai dificil, cu cat suspiciunea generalizata, caracteristica postcomunismului, se manifesta inevitabil si in domeniul nostru. Dincolo de o anumita politizare a unor articole juridice, exista o tendinta de a demonta orice. Nu ma refer aici la critica legitima, ci la etichetarea lipsita de argumente.

Indiferent cat de impecabila este o justitie constitutionala, ea nu poate crea o societate civila si nu poate statua reguli elementare de respect interuman.

In termeni de varsta biologica, am fost “cel mai tanar” de foarte multe ori. Cel mai tanar doctor in drept in Franta al generatiei mele, cel mai tanar profesor de drept al Universitatii din Bucuresti, cel mai tanar expert al Consilului Europei, cel mai tanar raportor special din istoria ONU, etc. Cred ca tineretea este mai mult o conditie spirituala.

Andrei Savescu: Cum vedeti acum functia de baza a Curtii Constitutionale, respectiv de asigurare a suprematiei Constitutiei in Romania?

Iulia Motoc: Incerc sa o vad in termenii lui Kelsen dupa un secol… Hans Kelsen este un filosof al dreptului foarte putin inteles. A avut o filosofie profunda de provenienta neo-kantiana si nu una a aplicarii mecanice a dreptului. Cea mai avansata forma de pozitivism juridic a fost propusa in acest secol de Niklas Luhman. O buna sinteza a fost formulata de fostul meu coleg de la ONU, Marc Bossoyt, azi Presedinte al Curtii Constitutionale belgiene. Potrivit lui Hans Kelsen, functia Curtii Constitutionale este in mod inerent una legislativa, pentru ca deciziile sale modifica rezultatul deliberarilor unui organism ales în mod democratic. Curtea Constitutionala este un legislator negativ, care desfiinteaza reglementari existente, dar nu creeaza noi dispoziţii legale. In zilele noastre, descrierea lui Kelsen este considerata a fi o definitie prea ingusta a ceea ce este Curtea Constitutionala cu adevarat.

Curtile Constitutionale contemporane fac mult mai mult decat pur si simplu sa ateste ca dispozitiile legale sunt incompatibile cu Constitutia. Ele au devenit, mai degraba, cel putin in oarecare masura, legiuitori pozitivi. Intr-adevar, acestea ofera orientari legiuitorului cu privire la modul in care Constitutia trebuie sa fie citita si modul în care viitoarea legislatie ar trebui sa fie conceputa pentru a fi constitutionala. Nu sunt sigura ca, in Romania, Curtea Constitutionala este aici.

Andrei Savescu: Justitia constitutionala a fost destul de prezenta in ultima perioada in Romania. Care este opinia dumneavoastra cu privire la independenta judecatorului constitutional? Care sunt garantiile acestei independente?

Iulia Motoc: In ceea ce priveste sesizarea in temeiul art. 146 lit. a, s-a argumentat deja in doctrina juridica de drept constitutional comparat: aparent aceasta creeaza impresia unei juridizari a vietii politice. Avand in vedere o anumita politizare a Curtii Constitutionale, aceasta a acordat, de multe ori, o falsa legitimitate juridica unor decizii politice. Pe de alta parte, recursul excesiv la Curtea Constitutionala poate indica lipsa unor modalitati democratice de reglare a conflictelor politice si incearcarea de a transforma Curtea intr-un arbitru politic si social. O alta intrebare legitima care exista in doctrina juridica contemporana este in ce masura o jurisdictie, oricare ar fi ea, poate regla chestiuniile politice. Este o dezbatere consistenta in literatura de specialitate. In ceea ce priveste sesizarea Curtii in temeiul art. 146 lit. d, s-au facut suficiente critici care mi se par pertinente.

O clarificare importanta priveste independenta judecatorilor. Asa cum se poate citi oriunde, inclusiv pe site-urile Curtiilor, de exemplu, cel al Curtii Constitutionale austriece, cea mai veche curte din lume, toti judecatorii Curtilor Constitutionale sunt nominalizati politic. Nominalizarea politica nu inseamna ca acesti judecatori nu sunt independenti. Cred ca o garantie elementara a independentei este ca membrii Curtii sa nu fi avut un trecut politic, asa cum se intampla in toate jurisdictiile constitutionale avansate. Curtiile Constitutionale din Germania, Spania, Italia, Austria sunt formate astazi din judecatori care sunt fie profesori de drept, fie fosti magistrati. Aceasta este si evolutia din Consiliul Constitutional francez, care asa cum stiti, nu este format exclusiv din juristi.

Andrei Savescu: In ce fel veti valorifica la Curtea Constitutionala experienta dumneavoastra in cadrul universitatilor si institutiilor internationale?

Iulia Motoc: Voi incerca sa valorific aceasta experienta. Imi dau seama din nou ca nu este simplu. Va spuneam ca schimbarea Curtii nu tine nu numai de Curtea Constitutionala, care nu este evidenta, pentru ca este inca dominata de judecatorii care au un trecut politic. Realizez ca tine de schimbarea gandirii unei parti importante a comunitatii juridice din Romania si a societatii civile. Asa cum spuneam, traim intr-o lume academica autarhica, cu false valori impuse absolut, chiar la nivelul generatiei mele. Cred ca, in masura in care comunitatea juridica va intelege ca valoarea cuiva nu tine de puterea sa economica si de propria siguranta de sine, ci este data de impactul international al cercetarii academice, atunci se poate incepe o dezbatere.

Trebuie sa constat cu un un anumit regret doua lucruri: exista putini juristi romani care predau in Romania care au publicat in sistemul ISI Thomson Reuters si inca si mai putini juristi care sunt citati in acest sistem. In aceste conditii, din nou oricum trist pentru mine, care am absolvit Faculatea de Drept din Bucuresti, aroganta anumitor colegi de acasa constrasteaza cu modestia celor mai importanti juristi contemporani pe care am avut sansa sa-i intalnesc. Mai subtila inca decat acestea atitudine este mimarea indepedentei, in conditiile in care sistemul juridic academic din Romania a facut mari progrese dar este departe de a fi un sistem academic care permite ceea ce in Occident reprezinta un aquis de lunga durata. In Facultatea mea de la Universitatea Bucuresti nu a trebuit sa cer niciodata aprobarea pentru a participa la o conferinta in Romania. Am constatat cu surprindere ca in alte Facultati, prestigioase in Romania, acest sistem exista inca.

Un aparent paradox este ca unii dintre cei mai vizibili juristi romani in strainatate sunt complet ignorati in tara. Sunt multe exemple, nu are sens sa ii citez.

Altfel, notiunea insasi de CV este inteleasa diferit in Romania si in alte spatii fata de comunitatile occidentale care au creat aceasta notiune. In Romania si nu numai, se acumuleaza deseori diplome pentru a se acumula diplome, sunt foarte putine reviste juridice care au un adevarat peer-review, la fel si cartile. Lucrurile nu stau asa in statele care au comunitati juridice consolidate. Ceea ce este important sunt cunostintele si diplomele care dau aceasta masura, la fel si calitatea articolelor pe care le-ai publicat. Doua elemente ilustrative: numirea unui profesor la Harvard a fost rezultatul unei recenzii de doua pagini, la fel si conscrarea internationale a unei profesoare de la Sorbona.

Andrei Savescu: Curtea Constitutionala este mai degraba o pavaza a dreptului national in fata reglementarilor internationale sau mai degraba o placa turnanta pentru diseminarea drepturilor omului la nivel national?

Iulia Motoc: Este o discutie intersanta. La inceputul anilor ’90, profesorul Sadurki de la Institutul European de la Florenta, la aceea vreme, prevedea faptul ca va exista o opozitie din partea Curtilor Constitutionale ale Europei de Est legata de legislatia Uniunii Europene, similara cu pozitia pe care Curtea Constitutionala germana a avut-o in afacerea Solange si nu numai.

Deocamdata, opozitiile fata de politica europeana au venit de la anumite guverne ale Europei de Est la anumite momente si nu de la Curtile Constitutionale. Cred, pe de alta parte, ca trebuie sa existe un anumit discernamant si o argumentatie foarte solida in acest sens. Altfel, Curtea Constitionala face mult referinte astazi la CEDO, ceea ce este o evolutie pozitiva, probabil ca ar trebui sa existe mai multe referinte la intreg sistemul international de drept pozitiv.

Andrei Savescu: Sunteti o personalitate notorie, unul dintre sigurii profesori de drept din Romania care au publicat la Harvard si la Oxford. Sunteti unul dintre putinii profesionisti ai dreptului de rang inalt din Romania care are un blog, citit si apreciat. O sa mentineti blogul?

Iulia Motoc: Am rezerve fata de aceste notiuni de consacrare, asa cum am rezerve fata de cultul personalitatii in orice domeniu. Cu siguranta, prima masura a caracterului celui care accede intr-o functie publica este puterea lui de a ramane acelasi. Imi voi mentine blogul si sper ca voi publica mai mult in limba romana. Legea permite judecatorilor Curtii Constitutionale sa fie profesori de drept. A fi profesor implica o activitate de cercetare si publicatii. De ce ar fi blogul diferit de alte forumuri si publicatii in care ne exprimam opiniile juridice? Sunt multi colegi magistrati care au bloguri pe care le citesc cu placere.

Andrei Savescu: Judecatorii Curtii Constitutionale nu sunt judecatori in sensul comun. Ei judeca legi, nu oameni. Ce va propuneti in noua functie?

Iulia Motoc: Nu cred ca ar trebui sa-l mai invoc pe Kant sau pe Kelsen ci numai bunul simt pentru a spune ca legile sunt destinate oamenilor. Imi este imposibil sa gandesc altfel.

Andrei Savescu: Va multumesc.

Iulia Motoc: Si eu va multumesc.

July 29, 2010   No Comments

Shakespeare-Macbath Act 5

To-morrow, and to-morrow, and to-morrow
Creeps in this petty pace from day to day
To the last syllable of recorded time,
And all our yesterdays have lighted fools
The way to dusty death. Out, out, brief candle!
Life’s but a walking shadow, a poor player
That struts and frets his hour upon the stage
And then is heard no more. It is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury
Signifying nothing.

July 27, 2010   No Comments

Accordance with international law of the unilateral declaration of independence in respect of Kosovo (Request for Advisory Opinion)

Poate fi citit in intregime:

http://www.icj-cij.org/docket/files/141/15987.pdf

July 27, 2010   No Comments

Virgil Mazilescu- Mi-am uitat Casa si Numele

Virgil Mazilescu - Mi-am Uitat Casa Si Numele

Mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea inauntru? si ciinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cind e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut destula vreme sa uit din creier pina in degete

aici linga dunare ma inconjoara pasari de tot felul
vrabii giste salbatice specii rare de cocostirci
si iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate sa vina iarna scitica
voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou
a doi parinti onesti reverie de lebada
auziti: viata: stele scobind incet cimpia

July 26, 2010   No Comments

Paul Auster- Invisible

En los talleres literarios una de las principales enseñanzas es modular una narración cualquiera desde distintos puntos de vista. Tomar una historia, por anodina que sea, y pasarla por el filtro de varios géneros, cambiarla de tiempo verbal y de persona son ejercicios útiles para que el escritor en ciernes aprenda las sutiles variaciones de registro que provocan. La nueva novela de Paul Auster (Newark, 1947), ‘Invisible’, tiene mucho de clase magistral, de manual del escritor posmoderno. (leer más)

Sus narraciones superpuestas y corregidas son un brillante ejercicio de estilo y suponen una nueva apuesta metaliteraria de un autor que ha convertido las aventuras alrededor de su máquina de escribir, los equívocos y el azar, todo en su cerrado escenario neoyorquino, en mina inagotable de creatividad.

Pero si todo ello, junto a su agudo sentido literario y sus obsesiones lectoras, han dado lo mejor de la novelística austeriana, con la ‘Trilogía de Nueva York’ a la cabeza, también sus mundos metaficcionales oclusivos han provocado como resultado ejercicios de narcisismo ridículo y de pobreza de ideas palpable; así sucedía en sus dos anteriores novelas o en su decepcionante película ‘La vida interior de Martin Frost’. Parecía que la veta de Auster estaba agotada y él mismo en entrevistas y declaraciones dejaba caer cierto cansancio creativo, cierta desilusión y visualizaba una pronta retirada. Este mismo crítico recibió un irónico comentario cuando anunció que se disponía a leer la nueva novela del autor norteamericano. “Las anteriores eran bastante flojas”, fue la resignada advertencia, el ‘fait accompli’ ante un escritor prolífico que, quizá, no ha sabido medir bien los tiempos creativos. Como le sucede a Woody Allen en el cine, lo mejor y lo peor de leer una de sus novelas es saber que la siguiente ya está preparada para darse a prensa. Nuestra hiperconectada sociedad parece ansiosa de encontrar a orfebres pacientes; curiosamente los autores que siguen su epiléptico ritmo son rechazados. Asuntos de conciencia social.

Pero la nueva novela de Auster no defrauda. ‘Invisible’, por su riqueza narrativa, por el solapamiento de géneros y narradores, por su trama tan rutinaria como demencial al mismo tiempo, bien se puede convertir en una de las obras maestras tardías de un autor que parecía condenado a vivir a la sombra de su famosa trilogía, a ser el eterno guionista de ‘Smoke’, el segundón populachero de una larga lista de narradores norteamericanos que Philiph Roth está llamado a encabezar hasta su muerte. Si una está en gracia, otro estaba desgraciado; si uno es el eterno aspirante al Nobel; el otro, el jugador de béisbol que tiene el fervor de su público pero que concita animosidades entre una crítica por mostrar en carne viva los mecanismo de una prosa juglar y tramposa. Como si ser hijo de Cervantes, como él se declara, fuera delito. Se puede disculpar en Estados Unidos, ¿pero en nuestro país?

La historia arranca en un lugar conocido. Adam Walker, estudiante en la universidad de Columbia (como el autor), que tiene veinte años en 1967 (como el autor, vaya) y aspirante a poeta (ídem) conoce al inquietante mecenas francés Rudolf Born y a su entonces novia Margot. Tras una aventura con Margot y el salvaje acuchillamiento de un pobre atracador, Cedric Williams, que trataba de robarles el dinero y el reloj a Born y a Walker, se termina a un tiempo con su idea conjunta de fundar una revista literaria, con su amistad y, por ende, con el flirteo con Margot. Hasta aquí todo levemente bohemio, pero convencional y, como corresponde a cualquier obra contemporánea que aspire a vender ejemplares, en clave thriller. Es al pasar capítulo cuando nos enteramos de que lo que hemos leído es la narración que Walker ha enviado décadas después, ya enfermo, a un antiguo compañero de universidad, James Freeman, escritor famoso, para retomar su amistad y para que evalúe la calidad del escrito de cara a un futura novela llamada provisionalmente ‘1967’..

¿Cuánto de verdad hay entonces en la narración de Walker? Ninguna, o toda, o la que libremente queramos asumir como cierta. Freeman consigue que el protagonista le envíe desde su cama de moribundo la segunda parte, en la que se narra, en segunda persona a sugerencia suya, una escabrosa relación incestuosa entre Walker y su hermana Gwyn, sin ahorrarnos detalles íntimos y escatológicos. La narración se interrumpe en el momento en que el joven Walker viaja a París y con los apremios a Freeman para que se vean porque siente que su tiempo se está acabando. La tercera parte de la novela de Walker llega ya a manos del escritor tras el fallecimiento de su autor y son una serie de notas abocetadas que James Freeman reelabora en tercera persona para dotar de cuerpo a la narración. En ellas se cuenta la relación de Walker con Born en París; su amistad con su prometida, Hélène, y sobre todo con la hija de ésta, Cécile, enamorada en secreto de Walker y que, despechada por este, no le cree cuando le revela sus dudas éticas sobre el prometido de su madre y el asesinato a navajazos del joven ratero Cedric Williams en Nueva York. El libro concluye con la entrevista de Freeman con Cécile Juin y el diario que ella le entrega en que da cuenta de su visita a un crepuscular Born, pocos años antes de su muerte, en una remota isla del Caribe, un paisaje moral que parece entonces sacado de un Conrad más ligero e irónico.

Narraciones que se convierten en textos a corregir, entradas en un diario, notas de un moribundo enmendadas por otro narrador, textos que cambian de persona para elevar su tono literario, personajes que se esconden tras otros nombres con ánimo de disfrazar de mentira la verdad, aludidos que reniegan de los hechos contados. Pocas veces desde ‘Ciudad de cristal’, la escritura de Auster había sido más rica, más plena, más dispuesta al juego, al gozo y a la experimentación, pero sin cruzar nunca el umbral de lo disparatado y de esa sensación del contar por contar que tanto lastraron ‘Viajes por el Scriptorium’ y ‘Un hombre en la oscuridad’.

Poblada de sus referencias literarias habituales, Melville, Hawthorne, Flaubert, Stendhal…, y con un simpático guiño a Enrique Vila-Matas; el que falta, Miguel de Cervantes, queda implícito en la compleja estructura de la trama. Leerle es volver al manuscrito hallado, al escritor que reflexiona sobre lo que escribe y lucha por mejorarlo, a los personajes que se revuelven contra lo que se dice de ellos y niegan la mayor multiplicando las posibilidades especulares de un texto que no tiene principio ni final, pero que esta vez posee pies y cabeza, y deja el poso de querer conocer más a ese oscuro personaje, Rudolf Born, que podría ser a un tiempo espía, mecenas literario o vulgar matarife. Siempre en boca de otros, sin la posibilidad de narrar su propia historia, siempre ‘invisible’ al lector, Born esconde el lazo del último nudo gordiano de la trama que sólo quienes se adentren en la novela podrán desenredar.

Iván Alonso

RESEÑA DE LA EDITORIAL

En 1967, Adam Walker, un joven poeta ávido de vida y literatura, estudia en la Universidad de Columbia, se opone a la guerra de Vietnam y es muy apuesto. Una noche, en una fiesta de estudiantes, conoce a una pareja de franceses sofisticados, Rudolf y Margot. Tras varios días en que ambos ejercen su ambigua seducción sobre el inocente americano, Rudolf, le ofrece a Adam la dirección de una revista literaria que él financiará. Adam ya sospecha que quizá el profesor sea un hombre peligroso, pero no puede resistirse a su oferta. Y tampoco se resistirá a la insinuante Margot… Pero, en estos juegos peligrosos, ¿quién es la presa y quién el cazador? «Con unos personajes fascinantes, una estructura en espiral y un final digno de Joseph Conrad y El corazón de las tinieblas, es una novela de un suspense impecable, inteligente e inquietante» (Donna Seaman, Booklist); «Posiblemente nos encontramos ante la mejor novela de Auster» (Don McLeese).

July 20, 2010   No Comments

Bouvard et Pécuchet

Comme il faisait une chaleur de 33 degrés, le boulevard Bourdon se trouvait absolument désert.

Plus bas le canal Saint-Martin, fermé par les deux écluses étalait en ligne droite son eau couleur d’encre. Il y avait au milieu, un bateau plein de bois, et sur la berge deux rangs de barriques.

Au delà du canal, entre les maisons que séparent des chantiers le grand ciel pur se découpait en plaques d’outremer, et sous la réverbération du soleil, les façades blanches, les toits d’ardoises, les quais de granit éblouissaient. Une rumeur confuse montait du loin dans l’atmosphère tiède ; et tout semblait engourdi par le désœuvrement du dimanche et la tristesse des jours d’été.

Bouvard ; pendant que celui-ci distinguait aisément dans la casquette du particulier en redingote le mot : Pécuchet.

– Tiens ! dit-il nous avons eu la même idée, celle d’inscrire notre nom dans nos couvre-chefs.

– Mon Dieu, oui ! on pourrait prendre le mien à mon bureau !

– C’est comme moi, je suis employé.

Alors ils se considérèrent.

L’aspect aimable de Bouvard charma de suite Pécuchet.

Ses yeux bleuâtres, toujours entreclos, souriaient dans son visage colore. Un pantalon à grand-pont, qui godait par le bas sur des souliers de castor, moulait son ventre, faisait bouffer sa chemise à la ceinture ; – et ses cheveux blonds, frisés d’eux-mêmes en boucles légères, lui donnaient quelque chose d’enfantin.

Il poussait du bout des lèvres une espèce de sifflement continu.

L’air sérieux de Pécuchet frappa Bouvard.

On aurait dit qu’il portait une perruque, tant les mèches garnissant son crâne élevé étaient plates et noires. Sa figure semblait tout en profil, à cause du nez qui descendait très bas

Deux hommes parurent.

L’un venait de la Bastille, l’autre du Jardin des Plantes. Le plus grand, vêtu de toile, marchait le chapeau en arrière, le gilet déboutonné et sa cravate à la main. Le plus petit, dont le corps disparaissait dans une redingote marron, baissait la tête sous une casquette à visière pointue.

Quand ils furent arrivés au milieu du boulevard, ils s’assirent à la même minute, sur le même banc.

Pour s’essuyer le front, ils retirèrent leurs coiffures, que chacun posa près de soi ; et le petit homme aperçut écrit dans le chapeau de son voisin :Ses jambes prises dans des tuyaux de lasting manquaient de proportion avec la longueur du buste ; et il avait une voix forte, caverneuse.

Cette exclamation lui échappa : – Comme on serait bien à la campagne !

Mais la banlieue, selon Bouvard, était assommante par le tapage des guinguettes. Pécuchet pensait de même. Il commençait néanmoins à se sentir fatigué de la capitale, Bouvard aussi.

Et leurs yeux erraient sur des tas de pierres à bâtir, sur l’eau hideuse où une botte de paille flottait, sur la cheminée d’une usine se dressant à l’horizon ; des miasmes d’égout s’exhalaient. Ils se tournèrent de l’autre côté. Alors, ils eurent devant eux les murs du Grenier d’abondance.

Décidément (et Pécuchet en était surpris) on avait encore plus chaud dans les rues que chez soi !

Bouvard l’engagea à mettre bas sa redingote. Lui, il se moquait du qu’en dira-t-on !

Tout à coup un ivrogne traversa en zigzag le trottoir ; – et à propos des ouvriers, ils entamèrent une conversation politique. Leurs opinions étaient les mêmes, bien que Bouvard fût peut-être plus libéral.
Un bruit de ferrailles sonna sur le pavé, dans un tourbillon de poussière. C’étaient trois calèches de remise qui s’en allaient vers Bercy, promenant une mariée avec son bouquet, des bourgeois en cravate blanche, des dames enfouies jusqu’aux aisselles dans leur jupon, deux ou trois petites filles, un collégien. La vue de cette noce amena Bouvard et Pécuchet à parler des femmes, – qu’ils déclarèrent frivoles, acariâtres, têtues. Malgré cela, elles étaient souvent meilleures que les hommes ; d’autres fois elles étaient pires. Bref, il valait mieux vivre sans elles ; aussi Pécuchet était resté célibataire.

– Moi je suis veuf dit Bouvard et sans enfants !

– C’est peut-être un bonheur pour vous ? Mais la solitude à la longue était bien triste.

Puis, au bord du quai, parut une fille de joie, avec un soldat. Blême, les cheveux noirs et marquée de petite vérole, elle s’appuyait sur le bras du militaire, en traînant ses savates et balançant les hanches.

Quand elle fut plus loin, Bouvard se permit une réflexion obscène. Pécuchet devint très rouge, et sans doute pour s’éviter de répondre, lui désigna du regard un prêtre qui s’avançait. L’ecclésiastique descendit avec lenteur l’avenue des maigres ormeaux jalonnant le trottoir, et Bouvard dès qu’il n’aperçut plus le tricorne, se déclara soulagé car il exécrait les jésuites. Pécuchet, sans les absoudre, montra quelque déférence pour la religion.

July 10, 2010   No Comments

Virgil Mazilescu - Guillaume poetul si administratorul

GUILLAUME POETUL ŞI ADMINISTRATORUL,

am văzut şi eu ciori pe acoperişul bisericii o guillaume
se încălzeau cu aripile desfăcute la soare
ciorile din emblemă ciorile din embemă

sub fereastra mea echilibru scîrbos – universal – negru
nici că mai poţi
să murmuri ceva să îngaimi o silabă guillaume

“şi liliacul e în plină expansiune privighetoarea cîntă”
pentru drumul despre care ştii totul mi-am reparat cu
grijă încălţămintea
n-a văzut numai kavafis n-a văzut numai eminescu

“mă copilul meu mă străinul meu mă
unde te duci tu mă

July 7, 2010   No Comments

Jorge Luis Borges: The South( El Sur)

Jorge Luis Borges: The South
The man who landed in Buenos Aires in 1871 bore the name of Johannes Dahlmann and he was a minister in the Evangelical Church. In 1939, one of his grandchlidren, Juan Dahlmann, was secretary of a municipal library on Calle Cordoba, and he considered himself profoundly Argentinian. His maternal grandfather had been that Francisco Flores, of the Second Line-Infantry Division, who had died on the frontier of Buenos Aires, run through with a lance by Indians from Catriel; in the discord inherent betweeh his two lines of descent, Juan Dahlmann (perhaps driven to it by his Germanic blood) chose the line represented by his romantic ancestor, his ancestor of the romantic death. An old sword, a leather frame containing the daguerreotype of a blank-faced man with a beard, the dash and grace of certin music, the familiar strophes of Martin Fierro, the passing years, boredom and solitude, all went to foster this voluntary, but never ostentatioous nationalism. At the cost of numerous small privations, Dahlmann had managed to save the empty shell of a ranch in the South which had belonged to the Flores family; he continually recalled the image of the balsamic eucalyptus trees and the great rose-colored house which had once been crimson. His duties, perhaps even indolence, kept him in the city. Summer after summer he contented himself with the abstract idea of possession and with the certitude that his ranch was waiting for him on a precise site in the middle of the plain

June 27, 2010   No Comments

Judecatorii Curtii Constitutionale si deciziile lor

Republic pentru informare trei articole din legea 47/1992:
Art.64. - Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:
a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă;
d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;
f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor.

Art.59. - (1) Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la şedinţă şi de magistratul-asistent.
(2) Magistratul-asistent va consemna de îndată în condica de şedinţă soluţiile date, care se semnează de către judecători.
(3) Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Art.60. - (1) Deciziile, hotărârile şi avizele se redactează în scris de către magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor. Termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunţare.
(2) Deciziile, hotărârile şi avizele se certifică de către preşedintele Curţii Constituţionale şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri. Ele primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de şedinţă, separat pentru decizii, hotărâri şi avize.
(3) Curtea editează culegeri de decizii şi hotărâri şi organizează sistematizarea jurisprudenţei sale.

June 25, 2010   No Comments